Restaurantul era perfect. Elegant, dar nu ostentativ. Intim, dar nu părăsit. Spaniol, dar nu gălăgios. Am nimerit și vinul, tapasurile cu fructe de mare au fost un deliciu. Tipa râdea și la cele mai proaste glume. La alea bune deja exista riscul să se moară înecată, în spasme, iar finalul râsului orgasmic se solda cu ducerea paharului la gură și plimbatul buzelor pe marginea lui, în timp ce ochii mă priveau insinuant, pe sub gene. Ar fi trebuit să-i spun să lăsăm dracului vinul care mai rămăsese și să plecăm atunci. Ar fi fost seara perfectă. Acum poate am fi avut, deja, un copil de câteva luni. Dar am făcut o greșeală. Un început de greșeală, de fapt. În toiul flirtului, am găsit un pretext (perfect și pretextul, dar nu el a fost de vină) să-i trec mâna prin păr și să-i duc încet câteva șuvițe după ureche. Avea cele mai drăguțe urechiușe, rotunde, străbătute de vinișoare roșii și delicate, neobișnuit de mici. M-am abătut pentru o clipă de la discursul impecabil. Credeam că va fi o observație nevinovată, nu am gândit, nu am prevăzut evoluția discursului care mă va fi împins să zic glumița aia pe un ton atât de serios și de credibil. Și am zis:

– Oau, ce urechi mici ai!
La care ea, zâmbind intimidată și parcă și roșindu-se puțin:
– Da… Se spune că oamenii cu urechile mici sunt inteligenți.
Și eu, ca iluminat, cu voce plină de speranță:
– Dar ăia cu pula mică?