Jocul de cuvinte: adică cum?

În primul rând, să aruncăm o privire asupra jocurilor de cuvinte, o formă de sferto-creativitate atât de la îndemână încât sunt peste tot. Pentru începători, un exemplu ar fi ”coaliția pentru vanilie” în loc de ”coaliția pentru familie”, că despre asta vorbim. Nu sunt un maestru al istoriei jocurilor de cuvinte. Pentru mine, jocurile de cuvinte au apărut cu Cațavencu, în anii ’90. La Academia Cațavencu, orice titlu și semnătură erau, practic, un joc de cuvinte. După ce am citit Cațavencu vreu 8-9 ani, am ajuns să mă angajez acolo, în facultate. Deci, după ce citisem mii de jocuri de cuvinte, am ajuns să le fac. Și am făcut jocuri de cuvinte așa multe că noaptea visam în jocuri de cuvinte sau, când stăteam la masă cu prietenii, dădeam câte o glumiță cu jocuri de cuvinte spontană pe minut. Am scris, la rându-mi, mii de texte cu titlu sau semnătură joc de cuvinte. Și nu mă refer doar la cele publicate. Alea erau doar vârful iceberg-ului, pentru că vreo 4 din 5 mi se respingeau de către SGR sau redactorul șef. De ce mi se respingeau? În 90% din cazuri, PENTRU CĂ NU AVEAU NICI UN SENS. Ulterior, când eram deja la Kamikaze și toată lumea (inclusiv canalele de sub-media) au început să facă jocuri de cuvinte, majoritatea cretine, ne-am asumat faptul că nu vom mai face asta. Pur și simplu, ni s-a luat. Jocurile de cuvinte fuseseră răpite de către aceia care le sodomizau și, mai grav, le dezbrăcau de sens, stricând toată ideea cu care se începuse. Umorul și creativitatea nu mai erau acolo.

Acestea fiind zise, vă propun să ne aplecăm, înainte de conținut, asupra titlului ăsta bazat pe un joc de cuvinte care i-ar fi venit și unui copil de 3 ani: coaliția pentru vanilie, în loc de coaliția pentru familie. Ei, jocul ăsta de cuvinte mi-ar fi fost respins și de tanti Maria, femeia de serviciu de la Cațavencu. Ați ghicit motivul pe care l-ar invoca tanti Maria, pe tonul ei enervant pe care probabil îl știți din jingle-urile Guerrilla: pentru că nu are sens. În afara faptului absolut evident că FAMILIE sună asemănător cu VANILIE, ideea și creativitatea din spatele acestui copy sunt zero. Zero absolut. Pentru că vanilia nu are nici o treabă cu familia și apoi doar niște tâmpiți foarte, dar foarte perseverenți, ar putea să insiste cu această prostie, încercând să-i găsească o explicație. Nu vor reuși, oricât s-ar zbate (și văd că se zbat mult).

Vă pot da, desigur, nenumărate exemple de jocuri de cuvinte care au sens. Mă rezum la unul, care era titlul uneia dintre rubricile fixe pe care le făceam, la Cațavencu. Rubrica era cu știri adevărate urmate de poante despre evenimentele mondene. Și se numea ”România, țară de păcat”. Ăsta era un joc de cuvinte SLAB, dar CU SENS, pentru că lucrurile descrise acolo aveau treabă cu păcatul (amantlâcuri, vicii, impostură etc.) și erau cam de căcat. Și pentru că asta se putea extrapola și la România, ea însăși o țară, cum mai toți o credem, cam de căcat, dar și cu mult păcat. Dar mă rog, nu cred că trebuie să vă explic de ce avea sens, că v-ați dat seama din prima. Acum să ne întoarcem la vanilie…

Lipsa de asumare și de nerv a înmuiat protestele de la Victoriei și acum tinde să înmoaie și apărarea drepturilor omului

Mișcarea asta cu ”Coaliția pentru vanilie” este, ca să privim doar pe termen scurt, o continuare a unei mișcări IRONICE  care (am zis-o și la vremea respectivă) cred că a distrus protestele din Piața Victoriei. Când așa-zișii creativi, adică hipsterii ironici, au pus mâna pe ideea asta cu ”hai să facem mișto de PSD” și și-au dat seama că vinde, mișto-ul a devenit atât de slab, atât de moale și fără vlagă, și, înspre final, atât de greu de înțeles și de meta, încât lumea din piață și-a pierdut furia și atitudinea LA OBIECT pentru care venise. Pe bună dreptate, oamenii furioși se uitau în jur și se întrebau: ”Ăăă, de ce veniserăm noi aici, de fapt?”.

Vă dau un exemplu, deși era pancarta unui amic și nu e frumos, dar e singura de genul ăla pe care mi-o amintesc (și oricum, am discutat cu el pe tema asta și am încercat să-i explic de ce cred că asta e o atitudine păguboasă și nocivă): pe o pancartă din piață, de la protestele anti-PSD, scria ”BANII PE SHOW”. Dacă vă e greu să înțelegeți, fiți pe pace. Încerc eu să explic. Cumva, foaaaarte pe departe, pornind de la un vers din BUG Mafia, se face o trimitere, repet, foaaaarte îndepărtată la teoria PSD-iștilor că Soroș sau alte entități ar fi sponsorizat respectivele proteste. Odată ce-ai înțeles asta, mai trebuie să înțelegi și că posesorul pancartei era foaaaarte ironic și îi sugera lui Soroș că trebuie să-i trimită banii. Dar, după ce ai executat tot acest procest mental, ești nevoit să te gândești ”ce rahat de legătură au toate astea cu faptul că noi suntem aici să dăm jos guvernul?!”. Și ai dreptate, nu are nici o legătură.

Protestele împotriva corupției sunt o chestie extrem de serioasă, așa cum este, desigur, și apărarea drepturilor omului. Departe de mine gândul că nu putem folosi ironia sau umorul ca să dăm jos guverne sau ca să ajutăm minorități. Dar mai contează și CUM folosim această ironie și acest umor. Pentru că, dacă o facem la modul NECREATIV, NEASUMAT și NEIMPLICAT, cu un cinism rece și distant, cu jocuri de cuvinte stupide și fără sens, cu glumițe amorfe și aserțiuni ambigue, atunci vigoarea scade, binele și răul sunt relativizate, iar ei câștigă. Și toți acei oameni care au nevoie de niște apărători serioși, furioși și coioși, în lupta lor cu un sistem opresiv extrem de la obiect și de eficient, vor pierde enorm. În esență, glumițele despre vanilia care luptă împotriva fisticului și a ciocolatei ca alegorie la mișcarea pentru drepturile omului (împotriva tiraniei, adică) mi se pare o idee pur și simplu malefică, din mai multe puncte de vedere:
1. Te duce pe o pistă falsă și deturnează atenția de la problema reală;
2. Bagatelizează, prin frivolitatea și lipsa de coaie a metaforei, suferința, frica și disperarea REALE a milioane de oameni care fac parte din minorități asuprite;
3. (deloc în ultimul rând) E o campanie extraordinar de neamuzantă care vine să justifice un joc de cuvinte care sună bine, face share-uri, dar nu înseamnă absolut nimic.

De fapt, asta e și problema: că cei din spatele unor asemenea lucruri NICI NU VOR ca asta să însemne ceva. Pur și simplu nu le pasă. Le pasă doar să facă un like și-un share și să se simtă ei bine c-au râs niște orbi la glumițele lor, cam atât. Eventual să-și convingă șefii că sunt extraordinar de creativi și să-și mai justifice salariul, dacă cumva lucrează în publicitate. Și astfel ajungem la o problemă a societății actuale pe care eu o percep ca problema unei întregi generații, aș zice eu că a generației născute după 1990, dacă vorbim de România.

Ironia și cinismul fără sens care ne atrofiază simțul moral și ne scuză toate mizeriile

Știu oameni care se refugiază în ironie și cinism cu absolut orice ocazie. Nu sunt psiholog sau sociolog, dar aș zice că a ajuns să fie folosit ca mijloc autoprotecție. Te pui la adăpost de chestiile REALE din lume, de suferințele reale ale oamenilor, de mizeriile reale care se întâmplă în jur și, mai ales, de problemele și eșecurile tale reale, abordând toate astea cu o zeflemea impenetrabilă, o atitudine de genul ”coaie, nu-mi pasă, totul e amuzant, nu mă poți acuza de nimic pentru că nu iau nimic în serios”. Ei bine, odată ce-ai ajuns în acest punct, mai ales când abuzezi de acest mod de a trata orice chestiune, oricât de gravă, devii nu doar un balast al societății, ci și un exemplu negativ pentru apropiații cărora poate chiar le pasă de anumite chestii. Nu chestii cu care nu se poate glumi, atenție, ci chestii cu care nu se poate glumi MEREU.

Și mai apare și cealaltă problemă: oamenii nu mai au încredere în tine sau devin ca tine ca să se apere, la rândul lor, de avalanșa de ironie și cinism revărsată spre ei. Când tu refuzi să te iei în serios, nici lumea nu te va mai lua în serios, ceea ce va crea un cerc vicios din care afectată va ieși întreaga societate, la extrem de multe niveluri. Pentru că atunci când oamenii care poate vor să fie serioși în anumite privințe sunt tratați cu ironie și cinism, sunt luați peste picior și ridiculizați pentru această imensă vină de A LE PĂSA, tendința lor, a celor slabi cel puțin, ca să se integreze, va fi să înceteze să le mai pese și să înceapă și ei să utilizeze același mecanism. În fond, să fim sinceri, nici nu e foarte greu. Și așa, doamnelor și domnilor, ajung hipsterii să asculte manele ironic, pe terasă la J’ai sau Eden. Dar nu aia e problema. Problema e că așa răul ajunge să câștige. Pentru că, dragii mei, răul nu este ironic deloc.

Și da, noi trăim azi ce America trăia acum 20 de ani, iar David Foster Wallace a vorbit despre asta încă de atunci: ”Oricine va avea curajul nebun de a întreba un om ironic în ce crede el, de fapt, va sfârși prin a fi privit ca isteric sau arogant. Și astfel se naște opresiunea ironiei instituționalizate: din abilitatea de a evita răspunsurile la întrebările serioase, ceea ce este, în esență, o tiranie care determină oamenii să se autoizoleze”. Mai multe aici.