Mi-am găsit cînd să mă duc la un film la Scala, mînca-mi-aș intuiția mea de jurnalist plin de fler! Taman în seara cînd, la doi pași de cinematograf, la Universitate, se dădeau lupte de stradă cu galeriile de fotbal în timp ce protestatarii anti-putere scandau timid și pașnic din spatele unor garduri, și ei mai mult cu ochii tot la Fight Clubul (că asta a fost, că doar le-a plăcut ambelor tabere) de pe carosabil. Am evitat cu măiestrie barajele poliției și pîlcurile de ultrași cu fulare la nas și am ajuns la cinematograf. Habar n-aveam că și acolo era ceva de evitat. Era de inevitat inevitabilul, de fapt, ca să fiu complet sincer.

Cum ai putea, de exeplu, ca, după ce te pui, cu fata pe care ai invitat-o la film, pe două scaune alese la întîmplare din sala aceea imensă în care se ițeau doar vreo 20 de capete, să eviți ca lîngă ea (și la un scaun de tine) să se așeze un tip aparent om serios, bine îmbrăcat și (mai ales) fără ochelari și chelie (semne evidente că ai de-a face cu un masturbator profesionist). Mi s-a părut puțin ciudat să se așeze fix lîngă noi cînd în sală mai erau vreo 300 de locuri libere, dar am zis că, în fond, se așază și omul unde vrea, nu e cazul să fiu revoluționar aici. Mi s-a părut ciudat și că fata se tot îngrămădea în mine pe parcursul filmului, cu o pasiune pe care am fost nevoit, asta e, s-o pun pe seama farmecului meu personal. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că, spre finalul filmului, tipa s-a aplecat languros înspre urechea în care-mi răsuflase timp de mai bine de-o oră și mi-a zis: ”ăsta de lîngă mine face o labă!”. Continuarea poveștii ăsteia o puteți citi într-un text separat de pe site-ul Kamikaze.

Pînă atunci, să vă mai zic, dragi fete care nu sînteți din București sau n-ați pățit-o încă, că labagiul profesionist, dedicat, este o specie des întîlnită în capitală.

Îl avem, de exemplu, pe lăbarul cu care oamenii care merg zilnic cu aubotuzul 131 de la Romană înspre Băneasa sînt deja familiarizați. E rezervat, galant, face laba cu un aer distins, nobil aproape, și privește mereu într-un punct fix, foarte politicos, niciodată la călătoare și nici măcar la călători. Lăbarul tipic de centru, deci, mai spălat și mai politicos. Dacă ăla care înțepa femei cu acul era funcționar bancar, ăsta trebuie să fie cel puțin CEO pe la vreo filială de multinațională.

Avem însă și labagiii de periferie, ceva mai agresivi și mai prost-crescuți. Dacă sînteți fete, îi veți recunoaște ușor după pardesiul pînă la genunchi. Uneori, e singurul semnalment (în afara cheliei și-a ochelarilor) după care îl puteți identifica, deoarece în multe cazuri poartă doar pardesiul respectiv. Este, dacă vreți, halatul lor de muncă. Nu-i putem blama pentru asta. Să-ți iei chiloți și blugi pe sub pardesiu cînd jobul tău presupune să te masturbezi în public este ca și cînd chirurgii ar veni la serviciu cu cătușe la mîini și legați la ochi. Îi veți mai recunoaște de asemenea după graba cu care se vor grăbi să vă urmeze în lift. Și de acolo, odată ușile închise, labagiii se împart în două categorii: cei necomplexați, care pur și simplu vor începe să-i dea în cap și să geamă de față cu voi, și cei mai rușinoși, care vă vor ruga mai întîi să vă întoarceți cu spatele.

În fine, o specie absolut deosebită de labagiu este cel care încearcă mai întîi să te agațe, poate-poate îl vei privi de bunăvoie frecînd-o (că altceva bănuiesc că oricum n-ar face). I s-a întîmplat unei cunoștințe. Mergea liniștită spre casă, în zona Basarab, cînd în față – țup, i-a sărit sprinten un tip în pardesiu. Cu un gest categoric studiat, și-a desfăcut larg pardesiul (pe sub care nu avea nimic) și, arătînd din cap șăgalnic înspre singurul lucru care-i strica armonia pielii goale, bălăngăndindu-se, i-a zis fetei: ”Dacă vrei, te las să mi-o sugi!”. Și de atunci aceasta a devenit replica mea preferată de agățat all time. Veți rîde cînd o să vă spun că chiar funcționează. Nu și atunci cînd o spui în circumstanțele alese de domnul respectiv, e adevărat.