Zilele trecute, un tren a intrat gâfâind în Gara de Nord, la fix patru ore după ora la care ar fi trebuit să ajungă. A fost întâmpinat de către oamenii care îl așteptau cu urale prelungite și aplauze furtunoase, toate ironice, normal. Mi-a plăcut enorm scena. M-am gândit: nici un popor nu știe să râdă mai frumos de cât de prost e decât poporul român. Poate că asta e și problema. Ne place atât de mult să râdem încât păstrăm țara așa cum e, bolnavă și mereu imprevizibilă, defectă și mereu exasperantă, doar ca să avem motiv de distracție. Știați că în Elveția umorul nu prea există? E întristător de perfect acolo, de aia. Pur și simplu nu au de ce râde. Pe când noi…

Viorica Dăncilă și guvernul ei sunt cea mai bună glumă pe care o putea face cineva, vreodată, în viața reală sau în ficțiune. De fapt, dacă Viorica, Olguța, Daea, Carmen Dan, Anton Anton sau Andrușcă, prostanul ăla cu moacă de extraterestru simpatic de la Economie, ar fi apărut ca personaje în Caragiale, Dante, Wes Anderson sau chiar Asimov, toată lumea ar fi zis: „hai, bre, că prea sunt trase de păr, așa ceva nu poate exista în nici un univers!”.

Continui să încerc să ne găsesc scuze și îmi spun că de aia îi și lăsăm la conducerea țării. Un prieten îmi spunea deunăzi, după ce Viorica spusese Pristina în loc de Podgorica într-o vizită oficială în Podgorica (ceea ce e echivalent cu a intra în casa premierului Israelului și a-l lăuda pe Hitler) și (apropo) după ce Daea vorbise cu admirație despre ”munca extraordinară depusă la Auschwitz”: ”Băi, e incredibil, e ca și când ne-am fi hotărât cu toții să lăsăm țara pe mâna unor copii, doar așa, să vedem ce se-ntâmplă”. Fix așa. E ca un experiment dement, apogeul umorului bolnav, farsa supremă pe care un popor și-o face lui însuși. Și să fi dat un concurs al cărui unic scop să fi fost să găsim cei mai cretini oameni din țară, pe care ulterior să-i facem miniștri, tot nu ne-ar fi ieșit vreodată atât de bine. Zeci de agenții de casting și mii de șefi incompetenți din toate județele nu ar fi putut găsi, în ani de zile de căutări minuțioase, 25 de oameni atât de naturali și dibaci în prostie precum cei din cabinetul Dăncilă. Din punctul ăsta de vedere, Liviu Dragnea e un adevărat vizionar. Lui i-a ieșit aproape din prima! După doar două guverne date jos pentru că, deși extrem de proaste, aveau pe alocuri tendința să pară competente, Mustață-de-Tractorist a găsit, finalmente, guvernul de o prostie inegalabilă până în prezent. Și l-a oferit țării plin de seninătate, rânjind de sub mustață de parcă ne-ar fi spus: ”Luați-i pe ăștia, români! Luați acești analfabeți și râdeți de ei zilnic, că-i păcat să râdem doar noi, ăștia care-i cunoaștem! De fapt, nu vreau să râdeți doar voi, granițele țării sunt un obiectiv prea modest pentru acești proști galactici, vreau să râdă de ei toată planeta, vreau să-i trimit prin toate țările din lume ca reprezentanți ai României și străinii să rostească în toate limbile pământului echivalentul lui <<vai, să-mi bag pula, cum sunt ăștia, așa ceva nu poate fi adevărat!>>”.

Cum spuneam, plăcerea râsului de noi înșine e singura noastră scuză. Hazul de necaz a fost mereu domeniul în care am fost maeștri inegalabili. E drept, suntem maeștri la râs de cât de proști suntem și pentru că majoritatea popoarelor nu văd utilitatea în a se distra pe seama propriei prostii. Adică, teoretic, în momentul când cineva sesizează că e prost, face toate demersurile să nu mai fie sau măcar să diminueze acea prostie, nu se lasă pe vine și începe să râdă ca prostul de el însuși, complet decis să se păstreze așa de-a pururi, doar ca să aibă motiv de distracție. Ei bine, noi facem asta. De o sută de ani în această formă, olteni, ardeleni, moldoveni, munteni și teleormăneni împreună, români deci, râdem toți de cât de uluitor de proști putem fi. Și niciodată nu ne plictisim, pentru că mereu, DAR MEREU, când aveam impresia că mai proști de-atât nu se poate, vine un fenomen ca guvernul Dăncilă care ne închide gura și reușește din nou să ne fascineze prin deplinătatea, absolutul și profunzimea prostiei pe care le arată. Este ca un drog. Vrem mereu mai mult, o doză mai mare pentru un râs și mai isteric. Și niciodată nu dăm greș în a coborî ștacheta chiar și mai jos cu fiecare nou pas înainte în viitor (sau, mă rog, mai sus, dacă vorbim despre ștacheta prostiei, depinde cum privești). Doar gândindu-ne la cât de îngrozitor de proști vor fi viitorii guvernanți PSD (pentru că, să fim serioși, acest popor e condamnat să rămână cu PSD-ul până moare de tot, ca nație) simțim un amestec de stări greu de explicat, un fel de panică combinată cu o sinceră, inocentă, nestăpânită nerăbdare.

Nici o ficțiune nu poate fi mai bezmetică și mai strigătoare la cer decât non-ficțiunea care se petrece zilnic în România. Suntem comedia planetei. Și, pentru orice observator extern, chiar și pentru noi înșine, atunci când ne permitem luxul de a ne dezice și disocia de tot ce-i în jur și a privi de undeva din afară imensitatea ridicolului, este un spectacol fabulos și total; face toți banii din lume. Dar pentru noi cei nedisociați, personajele acestei comedii a erorilor genomului, ceea ce se petrece este cumplit. Trăim vieți întregi, generații întregi, această existență de clovni care se fac de căcat în toate chipurile posibile doar ca să-i distreze pe alții, uneori pe ei înșiși, dar când ne dăm jos costumele, când ne deșurubăm nasurile roșii și ne ștergem spoiala de pe față, noaptea târziu, din oglindă ne privește o figură tristă și revoltată care ne întreabă: ”Vrei ca și copilul tău să fie clovn o viață, tot ca tine?”.