Sau cum Viorica Dăncilă și mișcarea #rezist au în comun ceva teribil.

Pe vremuri, star-ul rock al filosofiei și politicii, Socrate, considera că principala calitate a unui om de ispravă era să fie conștient de propria prostie. Mergea chiar până la a spune că, pentru a fi un adevărat lider și om luminat, capabil de fapte mărețe, nu trebuie atât să știi foarte multe, cât mai degrabă să realizezi cât de neagră și nesfârșită este ignoranța-ți. Eu, prost autodeclarat, cred că astăzi chiar mai mult decât în antichitate ne-am pierdut luciditatea și bunul simț cu ajutorul cărora, la o autoevaluare succintă, realizăm cât de multe nu știm.

Obișnuiesc să fac oamenii proști fără menajamente sau sfială și, de cele mai multe ori, aceștia protestează furibund. ”Cum adică, EU prost?!”. Așa cu eu insist: da, tu prost, ce te miri așa? Toți suntem proști, le zic, și este esențial să acceptăm asta. Cu cât mai repede reușim să tragem concluzia că suntem proști, în viață, cu atât mai repede putem să ne apucăm de lucruri serioase. De altfel, am ajuns să cred că însuși scopul vieții este ca, până atunci când ne despărțim finalmente de această existență (cu atât mai mult cu cât e posibil să fie ultima), să reușim să restrângem cât de mult putem din acea negură densă și înspăimântătoare de neștiință care ne înconjoară din toate părțile și de care, recunosc, mi-e o frică teribilă.

Frica de necunoscut este și ea caracteristică firii umane, încă de la începuturile firii (sau chiar ale firei). Alt băiat care îmi e simpatic, Sofocle, spunea că ”omului căruia îi e teamă i se pare că totul în jur foșnește”. Ei, așa îmi este și mie frică de toată ignoranța din jur, deci aș putea trage concluzia că mi-e frică de prostie. Îmi foșnește aproape orice, în jur, tocmai pentru că peste tot în jur e plin de chestii pe care nu le știu. În același timp, tot în jur, văd tot mai mulți oameni care sunt siguri că nu sunt proști deloc și tot mai puțini care folosesc expresia care, după mine, este magică în orice limbă: ”Îmi cer scuze, m-am înșelat”, cu variațiunile ei pe temă – ”Scuze, am fost prost” sau ”Am greșit, iartă-mă”. Cu permisiunea voastră (e un mod elegant de a o spune, bineînțeles că nu am nevoie de permisiunea voastră), o să-l includ și pe bunicu’ alături de Socrate și Sofocle, în lista oamenilor care au teoretizat despre prostie, cu a lui nemuritoare (spre deosebire de bunicul, asta e) expresie ”numa’ bou-i ferm convins”.

Bingo!

Certitudinea că nu sunt absolut deloc proști este cea care îi unește pe Viorica Dăncilă și alți membri ai guvernului cu mulți dintre protestatarii #rezist. În general, oamenii ăștia au multe certitudini, nu doar pe aceea a propriei inteligențe, iar asta e cu adevărat înfricoșător. Într-atât de drag îmi e Socrate, ca om care discuta de la înălțimea poziției sale intelectuale cu orice tâmpit de pe stradă (iar cu tinerii, cei mai tâmpiți dintre tâmpiți, se știe, chiar ADORA să stea de vorbă), încât aș include ”sunt prost” în jurământul depus de oamenii politici. Pentru că nu prostia este cea care mai nocivă însușire a unor oameni ca Dăncilă sau restul tagmei lui Dragnea, oameni buni. Ci fudulia. V-o amintiți pe Olguța vorbind în franceză? Ei, aia e! Ea nu era proastă atunci. Sau, mă rog, era proastă în măsura în care suntem toți proști. Problema ei (și a celor ca ea) este că era FUDULĂ. Că a ratat o bună ocazie să zică în română ”uite, eu voiam să vă zic toate chestiile astea în franceză, dar mi-am dat seama la timp că nu știu franceză, așa că le spun în română și sper că le va traduce cineva”.

De aceea zic că, deși este foarte posibil, chiar probabil, ca protestatarii anti-PSD să știe mai multe lucruri față de pesediști, toate aceste cunoștințe devin brusc inutile și chiar ridicole, atunci când sunt dublate, la fel ca-n cazul pesediștilor, de o autosuficiență îngălată. Pe scurt, când ne credem deștepți, suntem la fel de proști ca cei mai proști. Să ne credem proști, deci, vă rog, vă conjur chiar. Să pornim de la asta, pentru o viață, o țară și un viitor mai bune.

PS – citesc acum o carte drăguță, la recomandarea vară-mii, taman despre cât de mult necunoscut e în jur și cât de important este să-l acceptăm și să încercăm să fim pregătiți pentru orice ne rezervă el. V-o recomand și vouă, nu neapărat legat de textul de mai sus, deși eu văd multe puncte comune: îi zice ”Lebăda neagră”, e scrisă de Nassim Nicholas Taleb și e tradusă în română de un om care îmi e drag, deși nu-l cunosc aproape deloc.