Text interzis minorilor sub 25 de ani. Atenție, conține urme de sens al vieții, pe final.

Când suntem mici, sensul vieții e mic și el. Copiii trăiesc ca niște animale, adică pur și frumos, ocazional crud și egoist. Acționează instinctual, amigdala le dictează viețile, emoțiile îi sufocă uneori și par venite de nicăieri, în absența rațiunii și a logicii, care vor apărea abia mult mai târziu. Copiii, adolescenții și chiar tinerii sunt niște animale cu care evoluția a fost iertătoare, niște animale mici fără frontiere cărora măcar vreo 20-25 de ani după naștere li se dă voie să trăiască fără să privească în ei înșiși și fără să se gândească la moarte.

Dar creștem, citim, învățăm, descoperim, iar sensul vieții ne rămâne mic. Disperați să ne scuturăm de vechiul nostru sens ca de o piele prea strâmtă care ne apasă organele interne, ieșim în fine din haosul deșănțat al amigdalei, iar cortexul frontal preia controlul. Începem să învățăm să judecăm, să ne controlăm impulsurile, să rezolvăm probleme complexe, să ne rafinăm limbajul și funcțiile lui și, implicit, să ne reglăm comportamentul social. Toate astea nu se petrec peste noapte, ci ca urmare a unui proces complex, uneori exasperant, pentru că odată sfâșiat vechiul sens, conștiința de sine și mai ales siguranța sfârșitului se trezesc singure, fără nici un fel de protecție, cu un cronometru care ne ticăie imperturbabil, permanent, undeva în spatele urechii. Din acel moment nu ne mai putem trăi viața ca niște copii, dar nici nu avem vreodată la îndemână, deja pregătit și bun de purtat, un sens nou care să ne dicteze și timpul rămas, timp care pare brusc mult prea scurt, iar curgerea lui mult prea rapidă.

Arta și cultura încearcă cu disperare să ne croiască alt sens, oricât de stângace și imprecisă ar fi cusătura. De-a lungul a vreo 4-5 milenii, după inventarea scrierii, milioane de filosofi, poeți, dramaturgi, pictori, muzicieni și alți gânditori ocazionali, au încercat să descopere sensul vieții. Zbaterea lor nu a fost în van. În această căutare de sens, istoria omenirii a explodat. Cu o iuțeală amețitoare, am ajuns de la statutul de animale păroase care au doar nevoi primare (asta era acum câteva zile, în calendarul istoriei vieții) la acela de ființe îmbrăcate și cu simț al ridicolului care au nu doar conștiința sinelui și a efemerității, ci și pe cea a milioanelor de strădanii ale altor ființe aidoma nouă de a se împăca cu această nouă revelație a aparentei inutilități.

Eu unul consum cu sinceră compasiune opere de artă sau de cultură ale unor oameni care sunt toți uniți, în mod evident, de aceeași angoasă fără leac: care este sensul vieții și, mai ales, al morții? În căutarea acestora, acele milioane de oameni care au încercat să ne explice, fiecare după propria-i pricepere, ce ar trebui să facem, în acești 4000 de ani, au oferit umanității lucruri inestimabile: capodopere care îți taie respirația, tehnologii care fac viața de sute de ori mai ușoară decât era ieri și epitafuri cu valoare de epifanii, după care ne ghidăm și acum.

Nu știu câți dintre acești oameni cărora le datorăm azi tot ceea ce știm și tot ceea ce putem face și-au dat seama că, de fapt, găsiseră sensul vieții taman în strădania de a-l scoate la lumină. Sensul vieții este să dăruiești și atât. Să dăruiești cât poți și cât te pricepi, în orice formă poți să o faci. Să faci bine ființelor din jur așa cum știi tu și așa cum crezi de cuviință, fie că ești Kant, Shakespeare, Marie Curie sau nea Vasile, portarul blând și alcoolic al unei școli pe care n-am absolvit-o. Iar în urma ta va rămâne mereu un scor care va calcula destul de precis, chiar și peste sute de ani, cu cât sens ți-ai trăit viața. Acel scor decide într-adevăr dacă după moarte ajungi în rai sau în iad. Doar că raiul și iadul nu pleacă cu noi. Ele rămân aici, pe pământ, și sunt alcătuite fiecare din suma amintirilor individuale sau colective despre noi și despre faptele noastre ale celor pe care îi lăsăm în urmă.

E doar o întâmplare că acest text e scris în luna decembrie. Sensul vieții ar trebui urmat în fiecare clipă a fiecărui an.