Acum niște luni mi-a venit una dintre multele idei pe care știam că n-o voi duce vreodată la capăt pentru că viață. Ideea era să fac un serial despre românii plecați în străinătate după modelul ”Humans of New York”, doar că mai bun. Am mulți, tot mai mulți prieteni plecați și mă fascinează tot love & hate-ul pe care îl implică dorul de țară amestecat cu furia pe oamenii de la conducerea ei.

I-am scris atunci Cristinei, arhitect premiat la Paris, gândindu-mă că poate vă voi spune povestea ei. Pentru că arhitecții români de la Paris sunt pesemne mai ocupați decât blogărașii hateri din Chiajna, Cristina mi-a răspuns abia ieri. Un răspuns lung și frumos, dar în care nu spunea povestea ei, ci pe a unei doamne pe care a cunoscut-o în drumul de 2 ore cu autocarul de la aeroportul Beauvais până în centrul Parisului. De dragul celui mai bun roman scris în limba română, să-i spunem doamna T.

Timp de două ore, ascultată cu sufletul la gură de întreg autocarul plin cu români, într-o liniște deplină tulburată doar de suspine răzlețe, doamna T le-a spus tuturor povestea ei. O voi spune la rândul meu aici și, deși cuvintele doamnei se vor amesteca cu cele ale Cristinei și cu ale mele, puteți sta liniștiți: faptele și evenimentele vor rămâne aceleași. România va rămâne aceeași și ea, iar Franța la fel.

”Mă cheamă T. și sunt dintr-un sat de lângă Vâlcea. Am rămas văduvă la 36 de ani, cu doi copii. De atunci nu m-au mai interesat bărbații. Mi-am crescut copiii cum am știut eu mai bine. Când băiatul și fata au fost destul de mari, m-am înscris la niște cursuri de asistent maternal. Apoi am adoptat încă doi copii de la orfelinat. O fată și un băiat cu probleme psihice.

Am muncit toată viața și am reușit să-mi construiesc o căsuță frumoasă, la țară, cu grădină și viță de vie agățată de gard. Fiecare copil avea camera lui, iar asta este cea mai mare mândrie a mea.

Fata mea cea bună a plecat în Franța, la muncă. A rămas acolo. Băiatul a plecat și el. M-au chemat și pe mine, dar nu puteam merge. Am rămas să-i cresc și pe cei doi copii adoptați. Cu fata a fost ușor, era cuminte și învăța bine. Cu băiatul a fost ceva mai greu. Nu foarte greu, însă, pentru că îi iubeam pe amândoi nespus, iar ei mă iubeau pe mine la fel.

Când fata mea din Franța a născut un copil, m-a rugat să vin s-o ajut. Ea lucra ca menajeră și nu se putea descurca singură. Dar cei doi copii adoptați erau încă minori. Știam că, dacă plec, vor ajunge la alte familii. A fost cea mai grea decizie din viața mea. Nu am avut încotro, trebuia să plec. I-am spus asta fetei adoptate și am plâns amândouă o vară întreagă.

Am plecat înainte de culesul strugurilor, iar copiii mei au ajuns copiii altora. Fata s-a adaptat bine la noua familie. Vorbesc cu ea aproape zilnic, îi spun să aibă grijă de noua ei mamă, să fie ordonată și să-și facă patul. Știe că o aștept aici, în Franța, oricând. Dar nu e hotărâtă dacă să vină. A luat bacalaureatul și ar vrea să dea la Academia de Poliție, în București.

Cu băiatul a fost mai greu. Nu s-a adaptat la noua familie și s-a întors în plasament. L-am vizitat cât de des am putut, de fiecare dată când mă întorceam în țară. Îi aduceam haine, dulciuri, bunătăți franțuzești. La un moment dat, asistenții mi-au interzis să-l mai văd. Plângea și suferea prea mult când plecam iar. Am plâns mult, dar am înțeles. Încă sper că va veni și el aici, la Paris, cândva, când va putea decide pentru el.

[nota mea: în acest punct al poveștii, spune Cristina, toți oamenii din autocar plângeau, dar continuau să asculte în tăcere]

Viața în Franța e bună. Fata mea e doar o menajeră, dar a născut la spital în Paris și nu a dat nici măcar o șpagă. La ei acasă era plin de flori. Îmi amintește de casa mea de lângă Vâlcea. Acum a rămas goală, am lăsat cheia unui vecin și mai udă el plantele. Aveam și un câine, pe el l-a luat o vecină.

Mi-e dor de casa și de câinele meu, dar nu mai țin minte ce anume era frumos în România. Parcă la mare era mai frumos la noi decât aici. Parcă și strugurii miroseau mai bine la Vâlcea și aveau alt gust. Doar muștele mă enervau, era plin de ele! În Franța nu au muște.

Cândva, sper să pot trăi aici, cu toți cei patru copii ai mei și fără muște. Să trăim fără să dăm șpagă nicăieri, iar munca noastră cinstită să fie respectată. Atât.”

Dacă sunteți plecați și vreți să-mi spuneți și voi povestea voastră, aștept un semn de la voi pe mantzie@gmail.com.