– text cenzurat de Facebook pentru antisemitism, pentru că Facebook e o mizerie la care ar fi bine să renunțați, dacă vreți să citiți astfel de antisemitisme de care avem nevoie –

S-a întâmplat din nou: un ex-deținut eliberat de îngerul păzitor al infractorilor periculoși, Tudorel Toader, a lovit cu pumnul în față o fată în scara unui bloc și i-a furat telefonul și portofelul (probabil știți deja filmarea). Nu e prima oară când se întâmplă. De fapt, s-a întâmplat de atâtea ori încât deja mi se pare că există riscul ca răul să se banalizeze. Hai să vă spun o poveste despre cum s-a mai întâmplat asta o dată, tot aici, pe meleagurile noastre, tot într-o criză politică profundă, precum cea actuală, tot într-un moment în care societatea părea că se îndreaptă către toleranță și progres, ca azi.

Pe 25 octombrie 1924, șeful Poliției Iași, Constantin Manciu, iese din sediul Judecătoriei și e împușcat în cap de la mică distanță. Moare pe loc. Autorul crimei, un tânăr charismatic cu ochi albaștri și suflet plin de ură, avea să devină celebru. Iar modul lui de lucru va fi devenit, în niște ani, politică oficială de țară.

Din 1862 nu se mai petrecuse un asasinat politic, în România, când Barbu Catargiu era împușcat mortal chiar la poalele Mitropoliei, în timp ce se deplasa într-o trăsură, cam ca Kennedy.

Între timp, Bucureștiul cel puțin devenise un turn Babel respectat în toată lumea. Turcii veniseră cu dulciurile, cafeaua și braga, italienii cu înghețata, francezii cu mătăsurile fine, evreii cu finanțele, armenii cu spiritul și glumele, grecii cu uleiurile și, pe lângă micile afaceri sau interese, toți aduseseră cu ei propriile culturi și obiceiuri, altoind astfel tradiția românească și transformând Bucureștiul într-un punct cheie al Europei, pe bună dreptate considerat a doua capitală, ca deschidere și modernitate, după Paris. Cu toții se întâlneau seara în grădinile de vară și diversitatea era pur și simplu absorbită și trăită, nu discutată, pentru că toți erau oameni și, atâta timp cât aveau la îndemână franceza și pofta de a trăi în pace și frumos, se puteau înțelege între ei.

Dar băiatului cu ochi albaștri născut la Huși în 1899 nu-i plăcea asta deloc. La trei ani după ce-l omoară pe Manciu, tipul cu mamă de origine germană și tată de origine poloneză (dar altfel autodeclarat român neaoș și pur) înființează Legiunea Arhanghelului Mihail. Poate sună frumos numele, dar agenda politică a legiunii nu era chiar atât de faină: ”Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. […] Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului”. Da, cuvintele îi aparțin băiatului cu ochi albaștri. Numele lui: Corneliu Zelea Codreanu.

Cultul violenței și mai ales al morții i-a transformat pe legionari în niște naziști perfecționați, naziști altoiți with a touch of creștinism adică. Atât să omori cât și să mori pentru cauză era nu doar acceptabil, ci de dorit, pentru că viața de apoi se trăia mai frumos dacă mureai cum trebuie. Sună cunoscut? Isusu akbar, exact.

Radu Gyr, nu întâmplător poetul preferat al lui Mihail Neamțu, scria plin de patos așa, în chiar imnul legiunii: ”MOARTEA, numai MOARTEA legionară / Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți / Pentru sfânta cruce, pentru țară / Înfrângem codri și supunem munți / Nu-i temniță să ne-nspăimânte / Nici chin, nici viforul dușman / De cădem cu toți, izbiți în frunte / Ni-e dragă MOARTEA pentru Căpitan”. Ce poezioară drăguță, nu? Preoții români și chiar măicuțele o cântă și acum, prin amvoane și chilii, ca pe un simbol al purității și-al valorilor creștine ce trebuie apărate, lol.

Dar să revenim la Corneliu Zielinski, autorebotezat, pentru românizare totală, Zelea Codreanu (Zielinski se traduce Codreanu, din poloneză). Acesta se mută la București și arată curând țării că nu-i de glumă cu cultul ortodox al personalității. Criticarea Căpitanului era pedepsită cu moartea, conform credineți legionare, chiar dacă era făcută de către un confrate. În 1934, ziaristul legionar Mihai Stelescu îl critică pe Codreanu, numindu-l laș, desfrânat și un slab orator. Este judecat sumar în ”Consiliul de Onoare al Legiunii”, dar pedeapsa se pune în aplicare abia doi ani mai târziu. În 1936, un grup de 10 studenți la teologie, oameni pioși și cu frică de Dumnezeu, intră în spitalul unde Stelescu era internat după o operație de apendicită și îl împușcă cu 120 (!) de gloanțe, după care îi taie membrele cu topoarele, în timp ce dansează în juru-i și cântă psalmi pentru odihna celui ucis. V-am zis eu, băieți cu frică de Ăl de Sus, l-au asasinat și ciopârțit creștinește, cum s-ar zice.

Cu 3 ani înainte, între Crăciun și Anul Nou 1933, prim-ministrul I.G. Duca fusese împușcat în ceafă cu 5 gloanțe de la câțiva centimetri, în gara Sinaia, pentru vina de a nu fi permis Gărzii de Fier (expresia politică a ONG-ului Legiunea Arhanghelului) să participe la alegeri. Duca spusese că nu poate permite participarea la alegeri a unui partid cu ”program violent fascist, antisemit și antioccidental”.

Codreanu însuși moare în 1938, se spune la ordinul direct al Regelui, alături de alți 13 legionari, executați de jandarmi (mă rog) în timp ce erau transportați către Jilava, unde urmau să execute pedepse minore, de ordinul lunilor, pentru ultraj. Carol al II-lea n-a ținut însă cont că moartea e bună, la teroriștii ortodocși. Decesul intempestiv îl transformă pe ”căpitan” în sfânt. Înlocuitorul lui, Horia Sima, amplifică politica bazată pe violențe și crime și, doar doi ani mai târziu, este invitat de Ion Antonescu să formeze guvernul României într-un moment foarte prost pentru lumea toată, nu doar pentru țară.

În timp ce evreii și romii sunt hăituiți și asasinați într-o mare veselie creștinească, peste tot în țară, cu Antonescu conducător și legionarii la guvernare, România semnează pactul cu Germania nazistă și intră în război alături de aceasta. În ciuda unor bătălii câștigate inițial, războiul pe frontul de est e pierdut încă din 1942. Admitem asta abia în 1944, când Mihai I îl destituie și-l pune sub arest pe Antonescu și semnează armistițiul cu Aliații. Era însă prea târziu. Rușii nu ne-au privit niciodată ca pe un aliat, ci ca pe o pradă de război, așa cum au privit de altfel toată Europa, de la estul Berlinului spre dreapta hărții.

Dar asta este deja altă poveste. Povestea noastră este despre violența pe care, dacă o tolerăm o dată sau de două ori, s-ar putea să se facă mare și să ne calce pe cap. Iar ortodocșii extremiști (și chiar admiratori ai Căpitanului, apropo) sunt, s-o recunoaștem, peste tot.