Drumul de țară urcă leneș, străjuit de râu pe o parte și de munte pe cealaltă. Apoi vine o curbă periculoasă la stânga. Mult mai periculoasă decât ați crede, în sensul că accidentele rutiere sunt cel mai mic dintre pericolele pe care le ascunde locul ăla, care nu mă pot hotărî dacă e blestemat sau binecuvântat. De fapt, el este cum este, tu alegi cum vrei să-l privești iar lui nu-i va păsa câtuși de puțin. Este locul în care am văzut cu ochii mei vreo șase specii diferite de animale sălbatice, din copilărie și până acum, toate pe o rază de o sută de metri, toate nepăsătoare la prezența mea, unele chiar oprindu-se să mă iscodească, contrariate parcă de nota exotică pe care o aduceam pădurii, cu priviri curajoase, drept în ochi. “Ce cauți tu aici?”.

Chiar. Ce căutau strămoșii mei acolo?

Străbunicul meu își lua în serios rolul de povestitor al satului și le spunea copiilor adunați în jurul țestului că acel loc (neschimbat, de atunci) este ”poarta de trecere între două lumi”. Apoi se avânta în povești de groază cu moroi, creaturi oribile cu părți ale corpului plagiate generos de la multe specii și tot felul de apariții care, își asigura el auditoriul, stăpânesc acea pădure. Sigur, străbunicul avea mai multă dreptate decât ați crede și poate chiar decât bănuia el, când vorbea despre o poartă între lumi.

Pentru că era separat de civilizație prin pădurea pe care puțini se încumetau s-o străbată, în satul străbunicilor și bunicilor mei comunismul nu a ajuns niciodată. Vă puteți, însă, imagina că ceva atât de comun precum comunismul a avut totuși o influență și asupra acestui Macondo oltenesc, chiar dacă nici măcar ditai ideologia nu avea curaj să treacă ea însăși prin poarta dintre lumi. Nu a putut niciodată să treacă dincolo, dar i-a ademenit însă pe locuitorii acelei lumi către lumea lui. Bunicul meu și alții de vârsta lui au fost primii care au părăsit lumea lor, așadar, au trecut visători poarta și au intrat în lumea cealaltă, atrași inevitabil de mirajul confortului traiului în sate din ciment construite pe verticală, visând să poarte pantofi și să muncească la program, pe bani, sclavi moderni și liberi într-o destul de mare parte din timp.  Dar mirajul nu a ținut mult. Lumea nouă nu se putea compara vreodată cu cea de dincolo de pădure, iar asta știm până și noi, nepoții și strănepoții, și-o vor ști, cred, și strănepoții noștri.

Ce-i acolo? Cum e?

Lumile încă există (și doar cea lumească, de dincoace de poartă, s-a schimbat, nu știu dacă în bine), iar mie îmi place să-mi petrec mult timp între ele, în pădurea aia în care te simți ca într-un vis regizat de Tarkovski. Încă de mult, de când am citit despre găurile de vierme, celebrele ”poduri” între universuri diferite teoretizate de Einstein și Rosen, m-am gândit că, dacă ele chiar există, atunci căutările ar trebui să înceapă din acel loc. Citisem că problema cu ele este că sunt extrem de mici, practic invizibile cu ochiul liber, așa că am căutat mai atent. Și așa l-am găsit pe el. Copacul care adăpostește un ochi de apă. E mereu o băltoacă acolo, la rădăcina lui, o baltă care pare a copacului, inventată de el, pentru el, o baltă neschimbată indiferent de anotimp, care mișună de viață, și te întrebi dacă viața tuturor acelor specii începe și se termină acolo, în aceeași baltă, supa primordială, balta eternă.

Acela este podul.

Balta este podul, da, dar nu funcționează ca în filme. Nu pășești în ea și treci dincolo. E suficient să te oglindești în ea. Când faci asta, nu mai ești tu cel care te privește înapoi. E o creatură uriașă și veche, încrețită de parc-ar avea vârsta galaxiei și cu o textură ciudată care îi face ceea ce ar trebui să fie pielea să semene cu un trunchi moale de copac. Ne-am privit mult așa, ochi în ochi, prima oară. Nu îndrăzneam să zic nimic, iar bătăile inimii reverberau și se auzeau în toată poienița, pentru că natura tăcuse brusc, ca și când viața s-ar fi hotărât să ia pur și simplu o pauză, atunci și acolo. Și atunci el a îndrăznit:

”Știu ce cauți aici.”

Am coborât privirea.

”Ce?”

”Vrei să știi cine ești.”

”Și mă poți ajuta?”

S-a cutremurat de râs, dar totul în jur a rămas în continuare nemișcat.

”Nu funcționează așa. Nu sunt aici să te ajut. Sunt aici și atât, am și eu treburile mele, nu-s servitor, omule, înțelegi? De ce oamenii cred mereu că e despre ei? Chiar aș fi preferat să nu te întâlnesc azi, nu sunt doar un mic obstacol șugubăț pe drumul tău aurit.”

”O fi asta principala problemă cu oamenii? Că nu mai știu să râdă de ei, să spună <<da, am greșit>>, să se declare proști și neimportanți?”

”Orice numai să nu le spui oamenilor că-s proști, omule.”

”De ce-o fi asta? Mie îmi place să îmi spună lumea că-s prost. Mă face să-mi pun întrebări. Poate chiar sunt prost. Și chiar sunt.”

”Chiar ești. Socrate iubea asta la oameni, omule. Iubea prostia atâta timp cât ea era conștientizată. Iubea oamenii care își expuneau ignoranța în toată goliciunea ei. Știa că, odată ajuns în acel punct, omul nu poate decât să crească înspre stele. Trebuie să te recunoști sincer prost ca să poți începe să știi cu adevărat.”

”Ce ești tu? De ce-mi tot zici ‘omule’? Pare că ești o traducere greșită din rap-ul american.”

”Sunt Dumnezeu, desigur.”

”Chiar El?!”

”Ei, nu, nu te prosti… Nu Dumnezeul TĂU. Sunt un Dumnezeu mai mic, local, Dumnezeul acestei bălți.”

”Și cum merge treaba?”

”Fiecare cu lumea lui, omule. Fiecare cu a lui. Totul e să ne păstrăm urechile deschise și inimile la fel. Și să nu judecăm. Lumile sunt peste tot, ca și stelele. Nu trebuie să mergi ani-lumină să le cauți. Sunt deja aici. Doar să le vezi și să nu le judeci. Pentru că nu seamănă cu nimic din ce știi, ba chiar cu nimic din ce ți-ai putea imagina. Cam asta cred eu, dar hei, sunt un Dumnezeu minor, la urma urmei.”

”Și o să fii mereu aici?”

”Sigur. La fel cum o să fii și tu.”