Mă cheamă Andrei Manțog și când eram mic eram îngrozit de trișori. Nu descoperisem încă hoții. La începutul gimnaziului, câțiva colegi de clasă aveau calculatoare, dar eu nu. Vorbeau mereu despre Starcraft și Age of Empires și Need for Speed la școală și eu mă prefăceam că știu despre ce e vorba. Când mi-am luat în sfârșit PC, printr-a șaptea sau a opta, am început să joc și eu Starcraft și AOE. Eram atât de încântat că mereu îmi băteam colegii la cap cu ele, la școală, doar că ei se plictisiseră deja și își dădeau ochii peste cap când eu turuiam despre infanteriștii otomani și protoartileria teutonă. Îi tot întrebam cum să trec de diverse niveluri, iar ei au râs și mi-au zis: ”cu cheat-uri”. Nu știu cum aș putea descrie un cuvinte dezgustul și dezamăgirea care m-au cuprins auzind că unii trișează la jocuri. Nu mă înțelegeți greșit, nu ÎNȘELAU pe nimeni, că nu se juca încă online. Dar să furi fie și la un joc, fie și de la un prostălău de joc, mi se părea incalificabil. Cum să furi? De ce?

Nu știu dacă obsesia asta a mea pentru sinceritate și cinste mi-a venit de la părinți sau din cărți. Probabil din ambele părți. Mereu i-am admirat pe ai mei că au refuzat să facă compromisuri, chit că au avut destule ocazii, chit că nu eram chiar printre familiile înstărite din oraș, mai ales din cauza asta. Aproape că mă mândream că îmi permit mai greu un calculator sau o bicicletă sau o minge. La mine în familie, să furi nu a fost niciodată o opțiune. Și nici să îți calci pe mândrie și demnitate. Asta am înțeles și din cărți. Am fost norocos să-l am pe tata care să mă îndrume înspre cărțile bune, alea care trebuie citite musai și care te modelează ca om. Cărțile și părinții m-au transformat în omul care sunt acum. Nu sunt un om exemplar, fiți pe pace. Aș zice chiar că sunt cel mai aspru critic al meu și că în multe privințe sunt groaznic, dar pentru lunga mea listă de defecte va trebui să mă contactați în privat, că nu văd interesul public din spatele dezvăluirilor. Nu sunt nici pe departe perfect, dar am niște principii pentru care aș muri, pentru că fără ele aș simți că nu mai sunt om. Unul dintre ele este să fiu mereu cinstit, direct și sincer. Întâmplător, este unul dintre comportamentele care mi-a adus cele mai multe deservicii, în viață. Deși rareori o vor recunoaște, oamenii nu vor aproape niciodată să fii sincer cu ei, mai ales în țara asta defectă. Și unii nici măcar cinstit nu vor să fii. Un alt principiu a fost să atac mereu nedreptatea și să țin mereu partea celor slabi și afectați de nedreptate. Poate că de aia am visat să fiu jurnalist. Și am fost. Dar presa din România nu e deloc ca în visele mele. Așa că acum nu mai sunt.

Acum sunt doar trist și resemnat. Presa din România, ca și politica din România, exprimă perfect viziunea majorității. Presa și politica din România SUNT România. 

Mă uit în jur și realizez că prietenii mei, copiii care trișau la jocuri (chestie care m-a făcut să răcesc relațiile cu ei chiar de atunci, și finalmente să le rup cu totul), erau niște cavaleri ai dreptății, comparați cu majoritatea adulților pe care îi văd astăzi în jur. Sunt trist și resemnat pentru că mi se pare evident că sunt mai mulți. Ticăloși, hoți, analfabeți, caractere oribile, oameni cruzi și de un egoism feroce, care nici măcar nu concep să facă ceva pentru altcineva decât ei înșiși ori cel mult cei apropiați lor. Oameni urâți. Asta e majoritatea țării. Majoritatea tot majoritară, dacă-mi permiteți. Oamenii ăștia votează. Oamenii ăștia fac țara după chipul și asemănarea lor. Iar copiii lor nu-l au pe tata, care să nu facă compromisuri sau măcar să-i îndrume către cărțile alea bune.

Dar cel mai trist sunt când mă dezamăgesc oamenii pe care îi credeam buni (și aici nici măcar nu mă refer la Iohannis, că de la el săracul nici nu aveam așteptări). Oamenii pe care îi credeam ca mine. Văd mulți oameni percepuți drept buni în prim-planul societății românești, astăzi. În unii am avut eu însumi încredere. Am fost cum sunt eu de obicei, însă: naiv, exagerat de idealist, pe alocuri orb. Înainte aș fi zis că oamenii buni și care pot schimba țara asta sunt puțini. Acum aș zice că sunt o raritate și chiar că sunt pe cale de dispariție. Din România, cel puțin. Oamenii ăia pleacă pe capete, ca să scape de aceeași sufocare și disperare pe care le simt eu, pleacă așa cum pleacă prietenul meu Luci, învins de statul român, învins de români, pentru vina de a fi încercat să fie un antreprenor corect și cinstit, într-o Românie urâtă și diformă. Așa cum au plecat deja de mult prietenii mei Elvis, Monica, Denisa, Alina, Dan, Diana, Mihai, Ana. Se simt singuri în străinătate, dar nu mai singuri decât ne simțim noi în țară. Muncesc mult dar o fac cu un scop, pentru că munca nu le este furată. Știu pentru ce muncesc, știu pentru ce trăiesc, știu pentru ce respectă autoritățile statelor respective, știu ce primesc la schimb și este un schimb corect. Măcar pot spune că merită efortul și sacrificiul, ceea ce noi nu vom putea spune prea curând. Le e dor de țară, dar nu mai dor decât ne este nouă de ei, oamenii mișto. De ce-au plecat? De disperare, când au simțit că mai mult nu pot îndura. De ce-ar mai fi rămas?

Hoții și ticăloșii câștigă, e evident. Iar oamenii buni ori nu prea mai există, ori se ascund al dracului de bine prin diverse colțișoare de țară și oraș.