Interacțiunile mele cu pesediștii de la proteste și revelația legată de ce înseamnă acest partid, de fapt

Interacțiunile mele cu pesediștii de la proteste și revelația legată de ce înseamnă acest partid, de fapt

Când am ieșit ieri din casă și m-am dus mai întâi la Mogoșoaia, unde Universitatea U17 juca (și câștiga) supercupa, știind că de acolo voi merge undeva în oraș să văd meciul lui Halep, îmi propusesem ca după finală să trec un pic pe la protestele de la Victoriei. Eram curios. Eram curios să văd cine sunt oamenii ăia. Cum arată, ce simt, cum se îmbracă… De fapt, cum se îmbracă e irelevant, mi-am spus, că asta le-a spus partidul deja: în alb. Mă întrebam dacă tot partidul le spune și ce să simtă. Voiam să știu și eram mândru de sentimentul acesta care, mi-am zis, mereu a împins omenirea înainte. Planul era clar: urma să observ desfășurarea evenimentelor detașat și atent, fără să mă implic în vreun scandal; aveam de gând să nu alterez nicicum, prin prezența mea, libera (oare?) ființare a oamenilor din piață.

Și planul părea să decurgă perfect până la ora 15:30, când am turnat în gât prima bere. După trei seturi istovitoare, nervi, urale și alte câteva beri cărora nu m-am putut împotrivi, pentru că au insistat să-și revadă surata și practic m-au obligat să le beau, eram în acel stadiu încă nu foarte avansat al beției în care rațiunea mai funcționa (chiar dacă gâfâia un pic), iar rațiunea a executat rapid un etilotest și mi-a comunicat că e o idee foarte proastă să mă mai duc în piață în starea aia. Așa că m-am retras spre metrou, mândru de stăpânirea mea de sine. Însă, cum am trecut de bariera centrului vechi și am văzut un grup de oameni îmbrăcați în alb care se dădeau într-un autobuz din ăla roșu, turistic, cocoțați pe scaunele de sus, în aer liber, cu niște steaguri fâlfâind impertinent în vânt, filtrele mi-au fost date peste cap, stăpânirea de sine a chiuit prelung și a luat-o la sănătoasa de parcă uitase ceva pe foc, iar rațiunea m-a părăsit pentru prima oară. ”MUIE FIREA!”, am auzit o voce urlând, iar rațiunea și eu laolaltă cu ea am fost surprinși să descoperim că vocea venea chiar din gura mea. În jur era plin de tineri și am auzit un chicotit scurt, generalizat, apoi niște huiduieli subțiri dinspre înaltul autobuzului. ”Dar așa ceva nu este posibil, chiar și beat sunt un om teoretic matur și teoretic superior, măcar moral, dacă nu cumva și intelectual, acelor barbari în alb” – exact acest gând m-a mușturluit, în timp ce coboram treptele înspre metroul de la Unirii.

Doar că la metrou se consuma o scenă atât de ridicolă și de strigătoare la cer în același timp încât rațiunea avea să mă părăsească pentru a doua oară. Circa 15-20 de oameni în alb, în mod evident un grup măcar semiorganziat, stăteau aliniați la un singur turnichet, cel mai apropiat de casa de bilete, în timp ce toate celelalte intrări (sunt vreo 10 de toate) erau goale. Eram cu doi prieteni și toți trei eram gata să intrăm pe la câte unul dintre turnicheții liberi, dar le-am făcut semn din cap și ne-am aliniat și noi în spatele oamenilor în alb. Așa am putut vedea mai bine scena: paznicul subcontractat de Metrorex să păzească intrarea la metrou avea două cartele în mână și băga și scotea compulsiv una dintre ele, la interval de cinci secunde, pentru ca fiecare dintre oamenii în alb să poată intra. Când în fața noastră mai erau vreo opt persoane în alb, plus noi trei, una dintre cartele s-a consumat, așa că paznicul Metrorex a trecut la a doua, iar prezența noastră colorată la coada acelui grup alb (deși ceilalți turnicheți continuau să fie liberi) nu părea să deranjeze pe nimeni. Măcar ne observaseră? Am presupus că da, dar eram suficient de sigur pe mine și știam că va funcționa chiar și dacă vom fi chestionați, pentru că imediat mi-am construit în cap un scenariu în care eram Dan Bălan, șeful TSD filiala Zimnicea, venit la proteste în roșu pentru că noi, cei aflați mai sus pe linia de partid, avem voie să nu ne supunem impunerii vestimentare. Dar nu a fost nevoie de nici un scenariu. Oamenii în alb au intrat și s-au alăturat grupului de circa 30 de persoane în alb care îi așteptau cuminți în capul scărilor, fapt ce m-a făcut să realizez că toți intraseră la fel. Iar, din plictiseala aproape nervoasă cu care paznicul efectua băgarea și scoaterea cartelei, mi-am dat seama că scena se produsese deja probabil de sute, poate mii de ori, la toate stațiile de metrou din București. Când primul dintre prietenii mei a intrat și el tot pe banii PSD-ului (deci ai statului, deci ai tăi, mă rog) la metrou, eu am întrebat, încercând să mimez îngrijorarea: ”mai avem călătorii pe cartela asta?”. Paznicul a mormăit că mai e doar una, așa că al doilea prieten a intrat și el, iar paznicul s-a întors leneș către casă, probabil să mai ia o cartelă și pentru mine. I-am zis să stea liniștit, că am cartela mea, și-am folosit-o. Am coborât scările alături de grupul în alb și, pe peron, am realizat că toate cele trei rațiuni se rătăciseră probabil undeva afară, atunci când toți trei am început să strigăm: ”Pe-se-de / Ciuma ro-și-e!”. Câțiva oameni aflați și ei pe peron ni s-au alăturat, iar dinspre grupul în alb au venit niște huiduieli ceva mai apăsate decât cele precedente, din autobuz. Dar atât. Am luat metroul alături de grupul în alb, noi trei mirați de faptul că era doar ora 18 și cei în alb se îndepărtau de centru (luaserăm cu toții metroul înspre Militari).

La stația Păcii, un alt grup în alb, aproximativ la fel de numeros, dar mai bine dotat, cu steaguri tricolore și vuvuzele, se învârtea bezmetic pe peron atunci când noi am coborât. Am glumit că ăștia probabil caută de la ora 10 Piața Victoriei și că, undeva în cursul nopții, va fi nevoie de niște echipe de salvare care să-i găsească și să-i scoată de la metrou. Dar umorul nu m-a ținut mult, că unul dintre prieteni a dat tonul la ”Pe-se-de / Muie Pesede!”, celălalt i-a ținut isonul, iar eu, de asemenea, m-am simțit dator să mă alătur corului. Doar că de data aceasta nu mai aveam aliați în stația de metrou. Eram doar noi și grupul în alb, așa că grupul nu s-a mai mulțumit doar cu huiduielile. Din el s-au desprins patru mai vlăjgani, conduși de cel care ținea steagul, un tip cu aspect de țăran care desface cu mâna goală șuruburile de la roata de tractor, când face pana, și s-au apropiat amenințător de noi. Convinși că o să ne-o luăm pe cocoașă, ne-am oprit, totuși (mândria noastră masculin-prostească amplificată de alcool ne obliga să nu fugim de pesediști, fie ei și mai mari și mult mai mulți), și i-am așteptat. Când era la trei metri de noi, cel cu steagul a urlat un ”Cine pula mea sunteți voi, mă?!”, iar când erau la doi metri, adică imediat după, unul dintre prieteni i-a întors politețea: ”Dar cine pula noastră (ah, această pulă comună, care definește și întărește un grup – nota mea) sunteți voi?!”. Relativ obișnuiți cu astfel de întâlniri de pe la meciuri de fotbal ori beții trecute, am fost toți trei convinși că va trebui să ne batem și mai ales că vom pierde, așa că am simțit cum toți mușchii din corp ni se încordează și cum, eliberată ca un monstru ținut până atunci legat, adrenalina dă năvală în tot corpul, pregătită să nu ne facă să simțim durerea decât mult mai târziu. Doar că, exact când prietenul care răspunsese se pregătea să ridice pumnul, am realizat toți trei că intențiile războinice ale grupului de patru se topiseră în momentul în care ajunseseră la o jumătate de pas de noi. Vlăjganul cu steagul s-a aplecat înspre prietenul meu și i-a șoptit conspirativ, astfel încât cei din grupul principal, lăsat în urmă, să nu poată auzi: ”Am venit și noi aici că ne-au dat ăștia bani, frate, n-avem nimic cu voi”. Am râs, gândindu-ne toți trei că dacă contextul era cel al unui meci de fotbal sau poate ar fi fost o femeie la mijloc, atunci așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla, pentru că la fotbal și femei pasiunile sunt reale și mistuitoare, nu ca la PSD.

Așa am realizat că nimeni nu iubește acest partid, de fapt. PSD e un conglomerat atât de scârbos încât nu poate fi iubit nici măcar de către cei mai aprigi PSD-iști. Nu poți iubi așa ceva nici când nu posezi vreo urmă de moralitate în tine, adică dacă ești Pleșoianu sau Codrin Ștefănescu. PSD-ul nu-i face pe oameni să-l iubească și nici nu e interesat de așa ceva. PSD-ul îi obligă pe oameni să-l apere, uneori chiar să mimeze că l-ar iubi, pentru că acei oameni se apără de fapt pe ei. PSD-ul este o construcție socială evidentă, practic un mit la care un grup semnificativ de oameni a aderat conștient, dar faptul că este doar un mit nu-l împiedică, desigur, să fie extrem de puternic și de eficient. Dimpotrivă. PSD practică, în provincie mai ales, un dans cu conotații tribale care în orice țară civilizată și demnă ar fi imposibil, un amestec grețos de șantaj agresiv și favoruri minuscule, adică dacă nu faci ce-ți spune partidul să faci o să-ți pierzi slujba și probabil o să mori de foame, trezit brusc în afara comunității pesediste, străin și singur în micul tău oraș sau sat, iar dacă faci ce-ți spune partidul să faci poți primi diverse firmituri sau, din când în când, chiar premiul cel mare: o excursie cu clasa (politică, sic!) la București, cazare, apă, senvișuri și poate și o mică diurnă să-ți iei ceva frumos din capitală. PSD-ul nu se poate iubi și nu există de fapt; PSD-ul este doar o modalitate naturală prin care jegul uman a reușit să-și creeze o asociație. Am folosit ”jeg uman” fără să mă chircesc de nervi în fața laptopului când am scris cele două cuvinte, cum probabil v-ați imaginat. Pur și simplu am încercat să descriu scurt și obiectiv o multitudine de lipsuri intelectuale și morale care sunt și ele rezultatul unui cerc vicios, pentru că statul este, în fond, condus de acest mit numit PSD. PSD are tot interesul să mențină și chiar să accentueze jegul uman din toată țara, pentru că pe el se clădește, iar asta nu se poate rezolva, în absența educației (pentru că educația o ”face” PSD, cu profesori în general pesediști), decât prin autoeducație. Vreți să vă dau cel mai bun motiv din lume ca să citiți cărți, așadar? Citiți cărți ca să nu ajungeți și voi pesediști. Citiți cărți ca să nu vă treziți parte din jegul uman.

4 thoughts on “Interacțiunile mele cu pesediștii de la proteste și revelația legată de ce înseamnă acest partid, de fapt

  1. faina aventura cu pesedistii. eu chiar ma speriasem ca mitingu’ ala e pe bune. am facut ca americanii, nu am iesit din casa. sper, totusi, sa nu se mai repete.

  2. lol dupa prima jumatate a textului ma tot rodea sa zic ca n-aveau aia nici un chef de protestat, si ca daca ar fi avut undeva sa traga chiulu la o bere lasau totul balta. Nu mai puteau ei de PSD.

Leave a Reply

Your email address will not be published.