Când eram copil, pitulușu mi se părea cel mai cretin joc. Odată, în timp ce fata de la scara doi punea ochii, m-am suit pe Pegas-ul meu cu roți mici și am pedalat circa 3 kilometri, până la stadion. Stadionul mi se părea un loc bun de ascuns în el, în primul rând pentru că era locul meu preferat din tot orașul și în al doilea rând pentru că era la 3 kilometri distanță de locul unde se afla cel care trebuia să mă găsească. Soarele abia apusese când am ajuns pe iarba udă și m-am întins pe spate, așteptând stelele și trăgând pe nas cel mai frumos miros din lume: al ierbii proaspăt tunse. Când, în fine, stelele au apărut, am încercat să le număr, apoi am încercat să le identific; nu aveam încă internet, dar citisem o carte mică-mică despre planete și stelele mai interesante și literalmente un univers întreg mi se deschisese în cap. Până astăzi, acea călătorie care a durat doar câteva minute până în toate colțurile universului a rămas cea mai frumoasă excursie din viața mea; tocmai descoperisem o lume cu totul nouă, mai mare și mai interesantă decât tot ceea ce știusem până atunci, unde puteam merge oricând aveam chef, și mă simțeam grozav. Am stat așa trei ore, până când mi-am dat seama că am spatele ud și mi-e foarte frig. Inutil să precizez că fata de la scara doi nu m-a găsit. De altfel, când m-am întors înapoi acasă, înspre ora 11 seara, prietenii de joacă plecaseră deja la casele lor, iar părinții se pregăteau să sune la poliție. După vreo trei zile, stăteam liniștit la banca mea de la scara 3 (aceeași pe care puneam ochii, când ne jucam), când fata de la scara doi a coborât din bloc și s-a apropiat. Când era la trei metri de mine, m-am aplecat leneș înspre șezut și-am zis ”Ptiu, ptiu, te-am scuipat”. Fata de la scara doi se uita la mine cu ochi mari, prea uimiți ca să poată fi furioși. Abia mulți ani mai târziu am văzut sketch-ul celor de la Monty Python, cu campionatul mondial de v-ați ascunselea, în care Don Roberts din Anglia tocmai bătuse recordul mondial la acest joc, găsindu-l pe Franciso Huaron din Paraguay în doar 11 ani, 2 luni, 26 de zile, 9 ore, 3 minute și 27,4 secunde, într-o cofetărie din Kilmarnock.

Fără a mai pune la socoteală jocurile cu mingea, care predominau, ne mai jucam tot felul de alte chestii: Fete, filme sau băieți (flori nu, că nu eram ‘omosexuali, CRED), toate jocurile de cărți posibile, faimosul Ți-o Arăt Pe-a Mea Dacă Mi-o Arăți Și Tu Pe-a Ta și chestia aia drăguță în care unul stătea cu spatele la trei sau patru copii aliniați la circa 20 de metri în spatele lui, a căror misiune era să ajungă să-l atingă fără ca acesta să-i vadă mișcându-se, atunci când se întorcea, pe neașteptate.

Dar preferatele mele erau cele pe care le inventam. Astea erau multe și majoritatea nu erau venite chiar din străfundurile creative ale minții mele, ci în general inspirate din cărțile pe care le citeam și care mă încântau atât de tare încât nu mai voiam să fiu eu, Andrei zis Mantzy, un copil mic și negricios de la scara 3, blocul J1, dintr-un oraș minier obscur, ci visam să fiu Julien Sorel, căpitanul Nemo sau Tom Joad. Și nu doar că visam, ci chiar eram. Odată ce descoperisem tot acel spațiu infinit din afara propriei planete, realizasem și că în mintea mea pot să fiu cine vreau, unde vreau și când vreau, iar asta era, de asemenea, grozav.

Dintre jocurile pe baza cărților pe care le-am inventat și care se pot povesti, singurul pe care mi-l amintesc suficient de bine este ”De-a mușchetarii”. Așa le ziceam noi, ce vreți, mușchetari, nu muschetari. Făcând uz de privilegiul inventatorului jocului, eu eram D’Artagnan, Vasi era Porthos, iar Radu era Athos. Nu aveam nici un Aramis, pentru că nu exista nici măcar un singur copil frumos în tot cartierul. Văduviți de aportul lui Aramis, așadar, ne-am confecționat săbii cioplind cu bricege sau chiar cu dinții niște crengi și bântuiam în fugă tot cartierul ca niște imbecili, căutându-l pe Richelieu și alți nelegiuiți pe care să-i pedepsim. În 99% dintre cazuri, oamenii răi cu care ne răfuiam existau doar în mintea noastră, dar îmi amintesc și acum șocul adânc din ochii unei bătrâne de la unul dintre blocurile vecine, care, când tocmai stătea aplecată și-l trăgea tare de ureche pe nepoțelul care plângea de mama focului, Athos (care în general nu avea filtre când venea vorba de a face dreptate, iar noi râdeam de el atunci, dar astăzi cred sincer că așa ar trebui să fie toți oamenii) a plesnit-o peste cur cu sabia de lemn. Athos și Porthos au fugit urlând ceva într-o franceză de asemenea inventată, dar eu, D’Artagnan, am rămas țintuit locului, fără să pot să mă satur de figura acelei doamne și de modul uluit în care își freca fesa dreaptă cu palma, cu umerii zguduindu-mi-se de atâta râs. Dar acum realizez că am scris deja acum 6 ani despre jocul ăsta, așa că găsiți mai pe larg povestea aici, dacă aveți chef. De altfel, vă recomand cam toate textele de la secțiunea asta, ”Amintiri”. Nu știu dacă pentru că sunt amintirile mele, dar multe mi se par foarte reușite.