“Tina a zis că e cea mai frumoasă carte care a citit-o”. Stewardesele au organizat un cenaclu literar ad-hoc, iar eu le pot auzi prin ușa de la baie. Coada avionului tremură scurt, trei stropi de urină ajung pe capac, iar cotul mi se proptește dintr-o voință proprie în tavanul acelui sicriu al rușinii, locul unde îmi imaginez mereu că mă voi afla atunci când, invariabil, ne vom prăbuși, iar mass media de scandal va anunța, aproape încântată: “Fost ziarist de care s-a știut foarte puțin și nu se mai știa nimic, găsit mort la coada avionului, cu pantalonii în vine și penisul normal de mic secționat de o așchie din uscătorul de mâini”. Măcar de l-ar mânca un pescăruș sau o pisică! Aș vrea să mai fiu un pic util animalelor și după moarte. 35, poate 40 de calorii, cam cât un șoarece schilod. Cu restul să se descurce!

Pe o fâșie minusculă de plajă dintre mările Mediterană și Tireniană, doi italieni, unul de 35-40, celălalt de 45-50, singuri la plajă, se bronzează impertinent, stând pe spate și afișând două erecții uriașe, specific sarde, zonă celebră pentru longevitatea locuitorilor și a penișilor deopotrivă. Boșoalca celui mai bătrân arată nordul, unde mai agitata mare principală spală cu furie o plajă sălbatică, nefrecventabilă, cu boscheți țepoși și bolovani lipsiți de rotunjimi. Dincolo, la doar câteva zeci de metri, practic peste drum, este marea cealaltă, Tireniana, mai deschisă la culoare și mult mai liniștită, cu pietre rotunde și care poți să juri că-s moi, pietre cu găuri glumețe și originale, de zici că le-a proiectat Gaudi pentru un episod din The Flinstones.

Sardinia păstrează o distanță înțeleaptă față de Italia, distanță păstrată și de limba sardă, deseori mai apropiată de română decât de italiană, în care ca să ceri ajutor urli ”AGIUTORIU!”, iar un mai cuminte ”mic ajutor” este ”un agiutoriu piticu”. Când le este clar că ești turist, lumea te bănuiește aproape imediat de păcatul de a fi corsican. Deseori te vor întreba, cu o politețe vădit zeflemitoare, dacă nu cumva în franceză v-ați înțelege mai bine. Și, dacă faci greșeala să zici ”oui”, ei vor râde și-ți vor spune că nu vorbesc franceză și n-au vorbit niciodată. De altfel, la terasa neașteptat de ieftină a unui resort unde o cameră costa 300 de euro pe noapte, un chelner care cu noi se comportase exemplar a fost întrebat de capul unei familii tradiționale de corsicani (cuplu, băiat și fetiță), în franceză, ”Peux-tu nous apporter un menu?”, iar chelnerul cel mai politicos de pe toată insula le-a aruncat printre dinți cel mai englezesc și sec ”Yes” pe care l-am auzit vreodată.

În golful ”della Costa Corallina” veți găsi cea mai frumoasă plajă de pe pământ (în apa căreia vă puteți pune cu fundul și citi ceva, cum am făcut eu, dacă nu vă place în mod deosebit nisipul care să vă cutreiere prin orificii), iar dacă o luați de-a lungul micii peninsule și veți ține linia apei, încă vreo 2-3 kilometri, veți găsi și cel mai frumos orășel de pe pământ, Porto San Paolo, cu niște case cum n-am mai văzut vreodată, tot așa, parcă făcute pentru un film, din vată de zahăr, turtă dulce și plastilină.

Eram singurii oameni de pe plajă când în parcare a tras a doau mașină, un VW Golf cumințel cu motor ”saggio” de 1,4, din care au coborât doi tipi care se țineau drăgăstos de mână și își zâmbeau. Îndrăgostiții erau el și el, dar câinii lor, cel puțin la fel de simpatici, erau el și ea, și toți patru au trecut să ne salute, după care, s-au îndepărtat cu pas lin, ei vorbindu-și afectuos și câinii hârjonindu-se la îngemănarea mării cu nisipul, în timp ce un barcagiu solitar, apărut din senin de după stânci, ne-a urat tradiționalul italienesc ”Bonasera!”, deși de-abia trecuse de ora 16.

Dacă e adevărat că în Teleorman timpul ar avea răbdare cu oamenii, în Sardinia timpul nici măcar nu există. Au doar un acum perpetuu, în care nimeni nu îmbătrânește, nimeni nu are regrete și nimeni nu-și face planuri, că doar ce sens are să te-ngrijești prea tare de trecut sau viitor, când acumul infinit e mereu acolo să-ți ofere, oricând l-ai cere, un agiutoriu piticu.

SFATURI CEVA MAI LA OBIECT

Pentru că am câțiva prieteni care vor merge și ei în Sardinia (doar că în iulie, ca bogații), le-am scris câteva lucruri care să le fie de folos acolo și am zis să le împărtășesc și cu voi. În toate mențiunile, să țineți cont că eu am fost acum, în mai, deci cumva în extrasezon, deci e posibil ca prețurile să crească cu 10-20% în vară și să fie cu 980-1000% mai aglomerat. Eu unul aș merge în septembrie/octombrie, când probabil e mai lejer și garantez că puteți face baie. Noi am făcut în fiecare zi, la începutul lui mai, fără să avem nevoie de întăritoare sau exagerat de mult curaj.

A. Vă trebuie musai o mașină pe care o puteți închiria direct de la aeroport (sunt vreo 10 firme diferite, dacă nu cumva vă găsiți direct din țară). Sardinia e o insulă mare și frumoasă. Cel puțin coasta ei de est merită văzută în întregime, iar asta înseamna câteva sute de kilometri bune de parcurs. Dar nu neapărat aspectul practic mă face să vă spun că e obligatorie mașina, ci drumurile. Dintre toate lucrurile frumoase (și au fost o grămadă) pe care le-am făcut în Sardinia, să conduc pe acele drumuri minunate (munți și mări) a fost minunat. M-am gândit numai la Kerouac și la faptul că On the Road ar fi fost și mai bună, dacă autorul ar fi condus pe coastele astea, în loc de plictisitoarele autostrăzi americane. Noi am luat un Fiat Tipo (clasă mare, încap 5 persoane destul de lejer) de la o firmă care parcă se numea Sardinya. Cel care părea patronul, un moșuleț scund cu aspect de administrator de scară, ne făcuse inițial un preț care ni s-a părut exagerat: 228 de euro pentru 5 zile. Ne-a scris prețul cu pixul pe un bilețel. I-am spus că e mult și că mai întrebăm. Așa că nu ne-a lăsat să plecăm și ne-a făcut pe loc reducere: 168 de euro, în loc de 228. Mare atenție, așadar, că se poate negocia ca la turci. Am luat-o. O mașină încăpătoare dar cam prea italienească (direcție cu voință proprie, suspensie prea moale etc.), cu un motor de 1,3 MultiJet, mult subdimensionat pentru cât de fericit te putea face pe acele serpentine. Dacă vă simțiți în bani, luați-vă ceva mai nervos.

B. Deși râd de ăia care își iau ”vaporașe” când merg pe undeva, să închiriați barca voastră (!) din Cala Gonone va fi cea mai bună idee pe care ați putea-o avea-o. Nu e nevoie de permis pentru o barcă cu motor destul de vioaie. Noi am luat una cu capacitate maximă de 14 persoane cu 100 de euro, la care ni s-a precizat că se adaugă costul benzinei. Teoretic, o puteți ține cât vreți, până la ora de închidere, și se conduce foarte ușor (bașca foarte distractiv). Noi am ținut-o două ore și jumătate și am consumat (ne-a zis băiatul care ne-a așteptat pe mal, nu știm dacă nu cumva a băgat în ele) 20 de litri, deci în total 138 de euro. 14 oameni sunt mult pentru ea, dar vreo 8 încăpeți lejer și veți face o afacere excelentă, mai ales dacă nu uitați să vă aprovizionați cu de-ale gurii (geantă frigorifică vă dau chiar ei, inclus în preț). Cu barca puteți vedea superbele grote din Cala Gonone (nu puteți intra în ele, totuși, ca să vizitați propriu-zis grotele e nevoie de un barcagiu cu patalama, care costă 50 de euro în plus și scade din distracție prin însăși prezența sa), dar mai ales puteți merge pe ce plajă sălbatică și inaccesibilă (de pe pământ) vreți voi. Noi am văzut de foarte aproape și un rechin care ori se hrănea, ori murea, în orice caz era la suprafață și nu părea deranjat de prezența noastră la câțiva metri. Prefer să cred că mânca, totuși.

C. Deși plajele de mai la nordul coastei de est sunt superbe (zona dintre Capo d’Orso, unde stați literalmente între două mări) înspre sud, până la frumosul oraș Orosei, Dorgali a fost partea mea preferată din excursie. E la câteva zeci de kilometri sud de Orosei și atât drumul până acolo cât și destinația în sine sunt superbe. Un amestec de munte și mare ca în visele umede ale blogărilor de călătorii, unul chiar pus în evidență de un tunel care te duce dintre stâncile semețe direct pe coastă (vedeți foto, în spate e muntele, în față, la capătul tunelului, se vedea direct marea).

D. Căutați-vă cazare ori în Porto San Paolo (cel mai frumos orășel din lume, hotărât lucru) ori în Orosei (sau oriunde pe coastă, între cele două, deja Dorgali, deși superb, e cam prea în sud ca să fie convenabil să vedeți toată coasta stând acolo). Orosei este un orășel pitoresc și mărișor unde găsiți supermarketuri ieftine, restaurante și terase frumoase, străduțe ca-n Lisabona, plus o catedrală simpatică (mă rog, chiesa) ale cărei clopote cântă melodii haioase. Luați totuși în calcul că în Orosei (ca de altfel și-n restul Sardiniei) se închide absolut tot în afară de baruri și restaurante de pe la ora 19:30, 20 cel târziu. Apropo, la PECO în general nu plătiți direct la casieri, ci cu cardul, la niște automate. Funcționează așa: introduci cardul, bagi PIN-ul, autorizezi o tranzacție de cel mult 100 de euro la o anumită pompă, apoi scoți cardul, bagi cât combustibil ai nevoie și ți se va reține suma respectivă de pe card ulterior.

E. Sardinia e o destinație destul de peste mână chiar și pentru italieni (în sensul că e departe de continent și nu prea ai cu ce veni decât cu avionul, dacă nu cumva ești în Corsica aflată la o aruncătură de băț), iar dacă sunteți ca noi probabil nu veți sta în zonele cele mai turistice, deci veniți înarmați cu italiană. Foarte rar veți găsi pe cineva cu care să vă înțelegeți decent în engleză. În schimb, oamenii sunt drăguți și sunt în stare să vorbească în italoromână cu tine până-i dor mâinile.

F. Probabil că-n multe ghiduri veți fi îndemnați să mergeți la Porto Cervo, un orășel (ce-i drept) frumos din nordul coastei de est despre care vă tot spusei. Am fost și eu, e un loc pentru bogați. Am văzut domnișoare cu tocuri cui care își riscau viața la fiecare pas pe niște poduri din lemn pline de găuri, domni la a patra tinerețe care și-au luat regulamentara mașină sport (neapărat cu puloverașele legate la gâtuleț) și magazine de lux în prostie, ascunse sub arcadele (altfel minunate) unor căsuțe ca-n familia Flinstone. Dacă nu cumva stați două săptămâni și vă dau conturile offshore afară din casă, eu cred că aveți multe altele de văzut, în loc.

G. Drumurile sunt civilizate (mai puțin zona de pe coasta de vest/nord vest, dacă aterizați la Alghero nu fiți demoralizați așadar și mișcați-vă repejor dosurile spre est), cu niște SS-uri care sunt mai bune decât autostrăzile noastre (două benzi pe sens bine separate), dar grijă mare că viteza maximă pe ele e 90. Noi am mers totuși mai repede și nu am avut probleme, italienii făceau și ei la fel, în general. Semnele de circulație pot să te arunce uneori în ghearele confuziei, probabil o reminiscență a insulei care a fost izolată atâta amar de secole. Sensurile giratorii sunt peste tot și în toate formele (uneori chiar nu par giratorii, căscați ochii deci), dar cel mai greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu indicația ”CutareLocalitate la stânga” pentru un drum care mergea cât se poate de înainte, doar că era varianta de ocolire PRIN stânga a unei insule.

H. Toate plajele de pe coasta de est sunt frumoase, cu nisip fin și pe mal și-n apă, dar Porto Istana și Costa Carolina (la doi pași de Porto Sao Paolo, unde ziceam să vă cazați dacă puteți) sunt ceva cum nici nu îndrăznisem să visez până acum. Uitați de Tailanda sau insule grecești, n-o să vedeți nicăieri așa ceva.

I. Cel mai mare oraș de pe insulă este Cagliari, unde eu unul nu am ajuns, dar dacă aveți norocul să prindeți un meci, mergeți. Au printre cei mai pătimași fani din toată Italia.

J. În timp ce conduceți, dacă nu cumva aveți muzica voastră cu voi sau nu aveți net de consumat, acordați o șansă lui Radio Freccia. Nouă ne-a făcut multe sute de kilometri înspre plaje, din buni, excelenți.