Tocmai mă uit pe Antena 3, mințeau ceva cu Kovesi. Și se străduiau toți, Gâdea, Badea, Dumitrescu, Norica Nicolai, să ne convingă, vorbeau unul peste altul, toți voiau să dea un picior adevărului întins însângerat la pământ.

Și atunci, în mijlocul acelei scene apocaliptice, a început o tuse. O tuse alarmant de bruscă și de seacă. Era Mircea Diaconu. Maestrul se înecase cu ceva și murea. Tusea devenea din ce în ce mai disperată, deja părea că vine de undeva de dincolo de această lume, dar în același timp se agăța de viața din piept cu disperare. Și atunci, regizorul a scăpat un prim-plan cu marele actor.

Era transfigurat. În privirea-i plină de regret puteai citi brusca revelație a existenței karmei, din ochii bulbucați înțelegeai că știe că este pedepsit pentru tot căcatul pe care l-a mâncat la Antena 3 și că merită asta, din buzele vinete ieșeau horcăieli de moarte, dar știai cumva că, dacă ar putea să spună un ultim-lucru, acela ar fi fost: ”AM FOST UN JEG CARE S-A LINS PE PULĂ CU ACEȘTI JEGOȘI, IERTAȚI-MĂ!”.

Au fost 20 de secunde ca-n povești. Dar și-a revenit. Și în același moment nu i-a mai părut rău pentru nimic. Ce să-i faci, viața e mai grea decât moartea.