În septembrie 1954, Arthur C. Clarke se urca la bordul SS Himalaya, mândria transportului de pasageri maritim de la acea vreme. I se părea mai sigur și îi plăcea că era mai lent, deși, cu 16 ani înainte, primul zbor transatlantic de pasageri, cel al Condorului, ducea cei 26 de plătitori din Berlin la New York în 25 de ore. Clarke, pe de altă parte, urma să ajungă la Sidney aproximativ o lună mai târziu. În acea lună a fost singur cu apa și stelele. Drept pentru care și-a imaginat, apoi a scris, The City and The Stars. În nopțile fără lună petrecute pe punte, și-a imaginat lumea peste un miliard de ani: un oraș inventat și unic, pe un Pământ de mult mort. Un viitor în care oamenii ies deja adulți din fabrica de creație, pregătiți să-și trăiască multele vieți în orașul etern și neschimbător. O lume nouă în care oamenii au teoretic orice își pot dori (faptul că pot crea lucruri cu puterea minții ajută mult) și unde sunt practic obligați la o fericire prefabricată și banală. Un singur lucru le lipsește, poate cel mai important: curiozitatea, extirpată cu mult timp în urmă. Pe vremuri, omul stăpânise o bucățică apreciabilă din întregul univers, acum revenise pe bătrânul și mortul Pământ, cu orașul lui meschin, și, cu traumele istoriei de sute de mii de ani înregistrate, condamnase curiozitatea ca fiind ceva extrem de periculos.

Citind această carte, desigur, ai taman revelația importanței curiozității. Și poate și pe aceea că ne-am pierdut-o mult mai devreme decât Arthur C. Clarke și-ar fi imaginat.

DNA / SĂ VINĂ SĂ NE IA!

Ideea ca trenul să întârzie mai mult de câteva minute ni se pare inacceptabilă. O ORĂ în plus?! Dar ce, suntem animale?! De pe o punte de unde putea admira stelele, într-o călătorie ce va fi durat o lună, C. Clarke își imagina un viitor luminos de peste un miliard de ani în care oamenii nu mai puteau vedea stele. S-o fi plâns că 32 de zile până în Australia au fost prea mult? ”Parcă trebuia să fie 31 și 14 ore, fute-m-aș în el de CMI (Căile Maritime Internaționale – nota mea)!…” Câte cărți scriem acum pe un drum, fie el și până în Australia?

Nimeni nu stă să se gândească ce anume facem în tren, chiar și în ora aia în plus. Stăm pe internet, în general, nu? Primim notificări. Trăim experiențe noi și imediate, în cascadă, una înlocuită rapid de cealaltă. Le experimentăm aproape instantaneu, nu avem timp să le simțim gustul, să le analizăm, să le lăsăm să se decanteze. Pulsăm demenți între notificări ca o stea neutronică grăbită să-și trăiască viața cât mai rapid, una care la fiecare rotație fulgerătoare își schimbă forma, conținutul, sensul și menirea de a fi. Nu suntem o sumă de experiențe, ci o sumă de drafturi de experiențe (multe cu un potențial fantastic) pe care le abandonăm fără cea mai mică remușcare. Trăim între notificările noastre incapabili să vedem imaginea mai mare: deja am început să le primim și în avion. Practic, dacă nu facem ceva ce suntem cu toții liberi să facem, de fapt, suntem condamnați la o viață de notificări perpetue. ”Ce anume?”, veți întreba, ”călăuzește-ne, motrene cu aere de filosof!”, veți adăuga. OK…

Mie îmi place mâncarea, recunosc. Poate vouă nu neapărat, dar vă pot găsi o comparație similară și pentru ce vă place vouă mult. Momentan, să ne rezumăm la a mea, cu mâncarea: imaginați-vă cum ar fi să ne concentrăm toate mesele, de acum până la finalul vieții, în niște boluri alimentare compacte și solide, practic niște pilule, pe care le-am înghiți imediat. Zdup!, direct în stomac, la digestie. Atunci aș realiza că mie nu îmi place mâncarea de fapt, ci gustul ei. Gura fiecăruia dintre noi, cu bolta palatină și toate papilele ei, e o poezie care așteaptă să fie scrisă. Mințile noastre ar trebui să fie mult mai mult decât atât. Cum ar fi să ne privăm de voluptatea gustului sau a mirosului așa cum acum ne privăm, voluntar, de cea a cugetatului?

Vă place DNA-ul, că vine să îi ia? Da, DNA-ul chiar e bun. Dar ar trebui să vă doriți să vină să va ia pe voi, de fapt. Pentru că pentru mulți dintre noi asta ar fi una dintre puținele șanse de a evada, de fapt. În pușcărie, eliberați de corvoada unei vieți online, am putea evada spre noi înșine. Măcar o lună închiși, zic, cât să trăim magia aceea trăită de Clarke la bordul Himalayei. O lună de privare de libertate trupească, pentru a ne permite minților să zburde libere. Cine știe ce zace acolo, în neuronii noștri legați de mâini și de picioare? Poate un nou Arthur C. Clarke.

Dar, în absența unei salutare condamnări penale, condamnarea noastră reală e evidentă: cel mult 50.000 de notificări și 10 idei duse până la capăt mai târziu, vom fi cu toții morți și nu ne va părea rău.