Când oamenii sunt stingheri și rămân fără subiecte de discuție, pornesc una despre vreme. O facem și când subiectul care se cere discutat e prea greu; prea revoltător; prea trist. Când suntem prea lipsiți de curaj să ne dăm glas sentimentelor și gândurilor, când sunt prea copleșitoare, ne uităm pe geam și remarcăm cu voce tare o evidență meteorologică; eventual adăugăm și o previziune sau o speranță personală despre evidențele meteorologice viitoare. Naiba știe de ce? Pare că găsim ceva în razele soarelui, un confort, un refugiu, o scăpare din orice ne macină. Vorbim despre cât de frumos e când e soare sau cât de urât e când lipsește și, făcând-o, ne încălzim pe noi înșine, oricât de rea ar fi vremea de fapt. E ca un fel de religie ai cărei membri suntem, dar ne e rușine să o recunoaștem. Pentru că nu mai e la modă Soarele, ca la egipteni, ci Dumnezeu, Allah și alte personaje, nu se cade să spunem pe șleau că îl adorăm. Poate chiar îl venerăm. Și pe bună dreptate. Nu ne dă el tot ce avem? Tot ce vedem? Nu ne influențează viața zilnic, cât se poate de direct? Nu ne face el programul? Astăzi e soare, mergem la mare. Sau la plajă. Sau pe bloc, să ne bronzăm. Astăzi e soare și o să mâncăm înghețată pe iarbă în parc, ca nehaliții.

30 octombrie 2015 a fost o zi cu soare. Când oamenilor le vine greu să vorbească despre o zi din trecut care le-a afectat tot restul vieții, aduc vorba despre vremea din ziua aceea. Imposibil să fi uitat cum era afară. Știți, exact ca la Revoluție, când cei care au fost pe stradă își amintesc și acum, după aproape 30 de ani, cât de inexplicabil de cald era.

”Potrivit datelor din prognoza meteo, pe 30 octombrie 2015, în București, va fi vreme frumoasă și se încălzește în continuare. Temperatura continuă să crească și va ajunge la 13 grade, valoare puțin mai ridicată decât ar fi normal la sfârșit de octombrie.”

Dacă aș putea, m-aș întoarce de 64 de ori în timp și aș retrăi ziua de 30 octombrie 2015 prin ochii fiecăruia dintre cei care au murit atunci.

Prin ochii lui Alexis, fata de 26 de ani care terminase Jurnalism, așa că, logic, se angajase barmaniță taman la Colectiv. Avea un caniș, ca și mine. Sigur l-a pupat înainte să plece de-acasă, poate chiar a fost cu el afară și s-au bucurat amândoi de soare și de mirosurile alea nostalgice ale toamnei târzii.

Prin ochii lui Claudiu, care s-a întors în club de câteva ori, după ce scăpase, ca să mai scoată oameni de acolo. Și chiar a scos, câți a putut, până n-a mai putut. Instinctul de conservare e și el o chestie limitată. Sigur nu i-a spus lui Claudiu, în timp ce cobora spre metrou, în ziua aia: „Azi mergi la un concert și gata, nu fi erou!”. La fel a făcut și Adrian Rugină. Amândoi au revenit cu încăpățânare în clubul care ardea, știind că la un moment dat nu se vor mai întoarce afară. Au salvat cel puțin cinci oameni, dar nu s-au salvat pe ei. Eroii sunt aceia pentru care acest calcul simplu și cinic, matematica celor salvați, contează mai mult decât propria persoană. Pentru cei mai mulți, propria persoană e mai mare și mai importantă decât zeci de mii de necunoscuți. Nu și pentru Adi și Claudiu.

Sau prin ochii lui Geacă, tânărul de la o casă de copii care trăia pe străzi și, pentru că iubea muzica, intra la concerte, când putea s-o facă, și visa să-și cumpere un casetofon. Auzi la el, un casetofon în 2015! Nu a venit nimeni să-l plângă, a murit fără măcar ca cineva să știe cum îl cheamă. Purta mereu aceeași geacă de piele, de unde porecla, și aș putea să pariez că iubea soarele ceva mai mult decât un om obișnuit.

Prin ochii lui Andrei mi-ar fi mai greu să văd. Andrei avea doar 15 ani ani, așa că pozele cu el sunt în general cu ochii blurați. A murit în brațele mamei sale, întrebând-o dacă o să moară fix înainte să moară. Nu știu dacă mama a mai apucat să-i răspundă.

Ai Cătălinei, care nu apucase să se căsătorească cu Mihai, chitaristul trupei Goodbye to Gravity, deși aveau de gând. Mai bine că nu apucase. În jurămintele alea prostești se zice că ”moartea ne va despărți”. Pe ei nu i-a despărțit. Cătălina ieșise teafără, dar s-a întors ca teleghidată după iubitul ei, fără să spună nimic; cu siguranță știa că nu avea cum să fi scăpat, când a intrat înapoi. Moartea i-a unit, de fapt.

Normal ar fi fost să-i pomenesc pe fiecare în parte aici. Nu de lene n-o fac. Doar că nu mai pot. Nu mai pot să citesc și, consecință firească, nici să scriu. Dacă aș putea retrăi acea zi de 64 de ori, n-aș mai vrea să mi se dea și zile de-ale mele, în continuare. Și dacă mi s-ar da, n-aș mai avea ce să fac cu ele. Aș prefera să le trăiesc pe alea, să simt tot ce-au simțit oamenii ăștia, apoi să mor. Ar fi bine. Mai bine. Cel mai rău ar fi să fi avut un frate, o rudă, un prieten apropiat sau, Doamne ferește, un copil care să nu mai fi ieșit de-acolo și să trăiesc încă.

Am citit zeci de statusuri ale părinților celor morți. Nu cred c-am reușit să termin vreunul fără să mă bușească plânsul. Unii scriu aproape zilnic și nu scriu generalități; scriu ca niște nebuni. Trimit scrisori, practic, copiilor care nu mai sunt. Le povestesc ce s-a mai întâmplat cu prietenii lor, ce mai fac bunicii, chestii haioase cu vecinii și cunoștințele comune, râd, apoi, invariabil, îi întreabă și pe ei cum le mai este, ca în cea mai bună nuvelă a lui Cortazar, una pe care n-a scris-o niciodată. Cum să le mai fie? Chiar sunt nebuni. Toți suntem, în sinea noastră. Dar ei au cel mai bun motiv din lume s-o și arate. Și, uneori, în acele scrisori de dragoste delirante și obsedante, se întorc puțin către vreme. Ca această mamă:

”Este frig și urât și mă gândesc la tine parcă te văd dimineață când te intorceai de la muncă cu hăinuța neagră cu caciulita infofolita și cu mânuțele mici înghețate tot timpul pe perioada iernii. Offf. Sper că acolo este cald, soare, frumos. Mai cânți? Mai desenezi? Ți-ai făcut multi prieteni? Ai animalute pe acolo?”

E urât să politizezi o tragedie și cei mai mulți se abțin. E complicat să dai vina pe un politician sau altul, tentația e s-o arunci în cârca întregului sistem. Dar părinții știu că, făcând asta, vina se disipează până când se trezesc că nimeni nu mai e vinovat, de fapt. Așa că-și mai amintesc câteodată, de unul sau de altul ceva mai vinovați decât restul.

”Circulă pe Facebook o nouă petiție :”Îl vrem pe Piedone înapoi”. Și eu o vreau pe Alexis înapoi, că am prea multe să îi povestesc. Cum facem?”

Recunosc, nu știu unde mă îndrept cu textul ăsta. Până la acest punct, au fost cel puțin zece direcții în care am vrut să-l cotesc ca să-i pun capăt, dar am renunțat la ele una câte una. Cred că aș vrea ca toată lumea să dorească sau să încerce să retrăiască acea zi prin ochii cuiva care a murit acolo, dacă prin ai tuturor e prea dureros. De fapt, aș vrea ca toți să priviți lumea prin ochii altora mai des. Cred că asta ar schimba multe. Ne-ar schimba viața în bine tuturor și poate ar evita și multe tragedii. Aș vrea și ca lumea să voteze. Politizez? Nu. Să voteze cu cine vrea. Dar să o facă. Pentru că sunteți vii. Pentru că e un drept de om viu. La fel ca acela de a te bucura de soare, în timp ce mănânci o înghețată pe iarbă la Izvor. Ca nehalitul.

Întrebat ce a pierdut în Colectiv, un supraviețuitor spunea, la un an de la eveniment: “Am pierdut speranţa”. Uhm…

Joi, 2 martie 2017, cerul va fi înnorat, dar șansele de precipitații sunt mici pe timpul zilei. Vântul va adia cu o briză blândă, 8,7 km/h, din direcția Vest.