Un câine de talie mică, plouat și vădit speriat, stă, totuși, cuminte, la trecerea de pietoni, așteptând ca un om să pună piciorul pe trecere și mașinile să se oprească, ca să poată traversa și el. Pe trecere calcă (de pe partea opusă a străzii față de câine) o bătrână pe la 60 de ani, cu o plasă în mână, ochelari, haine groase și buze subțiri. Mașinile se opresc, iar bătrâna și cățelul încep traversarea. Câinele traversează grăbit, dar, exact înaintea momentului în care urma să se intersecteze cu bătrâna, un șofer claxonează, câinele întoarce capul spre locul de unde vine zgomotul și, din cauza sperieturii, se abate de la linia dreaptă pe care părea să traverseze și se apropie de drumul bătrânei. Nimic în purtarea lui nu arată agresivitate și, de altfel, băbuța nu e deloc speriată, continuându-și traversarea firesc. Cu toate astea, exact când câinele trece pe lângă ea (subliniez faptul că animalul trecuse deja de ea, adică se îndepărta și era cu spatele, deci nici vorbă să se mai pună problema de o eventuală mușcătură) bătrâna găsește timp și resurse fizice să-i dea un picior în burtă. Câinele icnește surd, cotește un pic dreapta ca să se îndepărteze, dar altfel nu reacționează nicicum, deși e clar că l-a durut. Când termină traversarea, aflat deja pe trotuar, se oprește și se uită lung în spate, parcă mirat, încercând să realizeze cine l-a lovit, iar privirea aia dezorientată și dornică să înțeleagă ceva ce nu poate fi înțeles nici măcar de către om, darămite de către câine, mi-a frânt inima.

Am urmărit-o cu pas alert pe băbuță și, când eram la un metru de ea, am întrebat-o:
– Nu vă supărați, de ce ați lovit câinele?
Nu se oprește din mers, întoarce doar capul, mă măsoară scurt din ochi și pufnește. Mă enervez și mai tare și insist:
– Nu credeți că ar trebui să vă dau și eu un picior în fund acum, ca să se facă dreptate?
Grăbește pasul și-mi aruncă peste umăr:
– Marș dracului de golan!

M-am oprit la fel de mirat ca și câinele. Golanii încă există. La fel și Iliescu. La fel și partidul lui. Un domn care venea din spate mă privește urât, mai-mai să-mi dea și una că mă iau de bătrânici pe stradă. Mă uit către celălalt trotuar, căutând din priviri câinele, dar nu-l mai zăresc. Și atunci mă cuprinde așa, un sentiment de singurătate totală și dezesperantă, în mijlocul orașului, în acea intersecție aglomerată. Am oftat, am zâmbit pentru mine și m-am gândit cu tristețe și dragoste la toți golanii care s-au simțit singuri în România, în ăștia 26 de ani. Până când?