Sing Street își ia avânt, se azvârle înspre măreția Hollywood-ului, dar se oprește miraculos cu un centimetru și o secundă înainte să o atingă. Măreția Hollywood-ului este bună. Este cea care face filme foarte bune. Dar Sing Street nu vrea să fie foarte bun și foarte bine face. Sing Street își propune să fie și chiar e mult mai mult decât atât. E un miracol. Sau, cum ar spune eroii mei morți de cancer sau sida, an instant classic.

Sigur, toate porcăriile din paragraful anterior se scriu despre filme. Ce trebuie să înțelegeți (și, de asemenea, trebuie să fiți pregătiți) este că Sing Street e că însușirea de a fi film a lui Sing Street este similară cu perechea de sâni a Atenei, Zeița Înțelepciunii. Adică sigur, Atena are țâțe și Sing Street este film. Dar sunt ambele mult, mult mai mult de-atât, nu-i așa?

Sing Street este un film despre toți și despre fiecare dintre noi. E un film care poate transforma sau chiar făuri destine. Îmi pare atât de rău că a fost făcut în 2016, când aveam deja 30 de ani adică, pentru că aș fi vrut să-l văd când eram mic. Am așa, o bănuială că mi-ar fi putut schimba viața. Nu că n-aș avea o viață bună, știu, toți avem. Dar niciodată asta nu e chiar suficient, nu-i așa?

Prin urmare, nu vă lăsați copiii, nepoții sau colegii de liceu să cadă victimele aceleiași frustrări pe care o resimt eu în aceste momente. Puneți-i să vadă acest film, acum. Vor găsi acolo atât forța cât și căldura necesară să-și ia viețile în piept și să fie niște oameni buni și admirabili.