Manchester by the Sea face ce ar trebui să facă orice film bun: te bagă într-un colț al camerei și, fără să te lase să te întinzi după bere sau după floricele, începe să-ți care pumni în ficat. Un-doi, un-doi, câteva combinații scurte, după care zbang, un upercut la bărbie care te lasă lat pe jos. Te trezești legat în fața ecranului, ca polițistul ăla amărât din Reservoir Dogs, doar că benzină pe rănile tale deschise nu-ți toarnă Michael Madsen, ci Casey Affleck. Cine ar fi crezut că cineva din familia aia chiar poate să joace? Cum spunea și Time Out: ”Cu Manchester by the Sea, Casey Affleck se înscrie în galeria uriașilor” (una în care fratele lui nu va fi niciodată, ca actor cel puțin). Iar Michelle Williams e cel puțin la fel de bună ca în Blue Valentine.

Apropo de bătaie, să știți că nu se termină la upercutul ăla. E ceva mai rău. O să mori în timpul MbtS, undeva pe la jumătatea lui. Nici nu mai contează dacă mori de pumni, de cuțit sau de foc. Dar e o moarte bună, ca orice moarte urmată de înviere. Nu, nu se întâmplă nimic fericit sau miraculos pe final. Doar că povestea unei tristeți atât de profunde este atât de bine spusă, cu atât de mult umor găsit miraculos pe undeva printre ruine și cenușă, încât te învie la loc, ba chiar te face mai viu decât erai înainte de începerea filmului.

Apropo, Manchester-ul din film nu e orașul ăla din Anglia făcut celebru de echipele de fotbal. E un orășel din unul dintre cele mai nordice state ale Americii, New Hampshire. Toți cei care venim din orașe mici am avut mereu teama asta: teama că vom fi victimele unei tragedii sau ale unei comedii atât de ridicole, de care brusc va afla toată comunitatea, încât din acel moment nu vom mai putea trăi în locul acela strâmt unde ne-am născut.

Deși nu e născut într-un oraș mic, ci taman în New York, regizorul Kenneth Lonergan simte cumva că singura scăpare dintr-o astfel de situație claustrofobică este cerul, iar cadrele cu cerul (vedeți în trailer la 0:42 unul, în film sunt multe) sunt la fel de frumoase ca acelea în care se implică actorii, toți excepționali, și la fel de impresionante precum coloana sonoră, care vă va bântui și ea. Iar replica lui Williams care prevestește punctul culminant (”Have you seen Jupiter, you fucking asshole?”), deși una ușor de ratat, că e spusă încet și filmată de la distanță, prin geamul casei, s-a înscris instantaneu pentru mine, din motivele de cer expuse mai sus, direct în galeria celor mai tari replici din filme.

La La Land e pentru corporatiști, serios. Bun, bine făcut și jucat, o sărbătoare, dar o sărbătoare pentru nimic, de fapt. Dacă nu aveți timp decât de trei filme de anul ăsta și vreți să vedeți trei filme adevărate, ca să simțiți că nu v-ați pierdut vremea, vedeți Manchester by the Sea, Tony Erdmann și Under Sandet (Land of Mine). Ah, și Arrival, normal, despre care v-am zis deja pe Facebook că l-am văzut de trei ori în trei luni. Cred că va fi suficient.