Nu știu cine a fost responsabil cu numirea orașelor, în comunitățile incipiente de umanoizi, dar hotărât lucru, numitorii de orașe au un cod secret al lor. Nu de alta, dar aproape toate orașele care încep cu B și se termina cu A sunt absolut fabuloase.

Deși nu aș începe chiar cu Brăila pomenirea lor, titlul nu e tocmai o glumă. Cinci dintre cei mai amuzanți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea (dintre cei mai amuzanți zece, să zicem, ceea ce e un procent, recunoașteți, uimitor) sunt din Brăila. Bărbați toți, ce-i drept, că brăilencele nu m-au impresionat până acum decât printr-o dulce frivolitate. Din Brăila vin și câteva dintre cele mai utile concepte din istoria nescrisă, dar atât de valoroasă, a harnelii de șmecher, cum ar fi ”muia cu creioane ascuțite” (îi ții două creioane ascuțite în dreptul urechilor, amenințând că o să i le înfigi în creier dacă mușcă) sau deja clasicul discurs al unui interlop care încerca să-și autocreeze o imagine de gentleman în Brăila anilor ’90, servindu-le invariabil fetelor argumentația: ”Uite ce e, la mine de o pizza și-o cola se găsește, dar o chestie îți zic: să nu cumva să se mănânce pizza și să se bea cola după care să se ajungă la discuții că nu se vrea, că cutare, că vreau să mă duci acasă, pentru că apoi se ajunge la bătaie, ceea ce nu-mi stă în caracter!” (de la colegul Bărbosu o știu pe asta, apropo de oameni amuzanți din Brăila).

Mergând la orașele B-…-A care chiar contează, Barcelona e deja cam comun, că din păcate o pângăresc toți țăranii, dar magnetismul ei este ceva mai presus de orice explicație rațională. Am fost de trei ori în Barcelona și m-aș duce de treizeci fără să crâcnesc, cu riscul de a-mi rămâne alte trei sute de locuri mișto nevăzute, din cauza asta. Pe oriunde mă duc, nu-mi place să văd muzee, clădiri sau alte obiective turistice (nici măcar invențiile lui Gaudi nu sunt chiar printre prioritățile mele, deși parc Guell meh, merge). Îmi place să miros străzile, să observ oamenii (în special copiii jucându-se sau pe lucrătorii la magazinele, frizeriile sau alte micile afaceri din inima orașului), să mă înghesui pe cele mai insignifiante sau mizerabile străduțe, să intru în desuurile și măruntaiele pe care orașul n-ar vrea să ți le arate. Iar desuurile și măruntaiele Barcelonei sunt emoționante până la lacrimi. De altfel, scriu acest text pentru că azi-noapte am visat iar Barcelona. Mi se întâmplă relativ des să mă visez în Barcelona, deși pe trezie mă gândesc la Barcelona foarte rar, mult mai rar decât o visez. Și nici măcar nu sunt vise din alea din care regreți că te-ai trezit și că nu sunt realitate. Nu, visele mele cu Barcelona sunt niște experiențe din care mă trezesc atât de bine dispus încât mă mulțumesc fie și cu irealul, pentru că ce mai contează dacă ceva e real sau nu, atâta timp cât te face fericit?

Și, dacă nu mă credeți că orașele cu B-…-A au ceva special, uite că și băiatul care a scris cântecul frumos de mai sus e de acord. Pentru că a scris și unul (mai celebru chiar) despre Budapesta. Budapesta fiind, desigur, un fel de Barcelona a estului, apropo de măruntaiele alea superbe ale orașului și de viața lui vibrantă. Cum erau versurile alea din Topârceanu? ”Viața ce aci palpită / E lipsită / De confort occidental”. Ei bine, viața ce palpită în Barcelona și Budapesta au un confort occidental aproape insesizabil, pentru că e combinat cu un farmec aproape oriental, adică metafizic, transcedental, inexplicabil, ca un flux de energie pe care fizica sau broșurile turistice nu-l vor putea descrie niciodată satisfăcător.

Și dacă credeți că mi-am făcut o părere despre orașele care încep cu B și se termină cu A (în română, desigur) doar de la aceste trei exemple, sunt gata oricând să vă dau peste nas cu superbele și subapreciatele, pe alocuri, Bologna și Bratislava. Voi mai știți? Bruge-a, citit șmecherește așa, nu se pune.