Vai, ce melodie, vai, câte amintiri! Stăteam cu o mână la țâță, pe plajă, și ea sugea dintr-o sticlă de vodcă caldă. Morții ei de cacofonie, că așa merită orice vodcă caldă – să se audă urât. Sau cel puțin așa credeam. Dar ea o bea așa, clocită, fără suc, fără nimic, nici măcar fără pahar. Și era, cred, prima oară când beam tărie și nu a multa oară când beam alcool în general (doar că eu combinam pe furiș cu santal de portocale), iar ea avea buze ca Angelina și sâni ca Pamela și picioare ca Cindy și minte ca Stephen și umor ca Bill. Și mă iubea cu toate, și cu buzele, și cu sânii, și cu picioarele, și cu mintea, și cu râsul, avea un râs doar pentru mine și atât, pentru că, spunea ”n-ar fi normal să râd la fel la orice, pentru că nimeni nu mă face să râd ca tine”, iar eu invariabil îi ziceam ”dar pentru orgasm n-ai nici un geamăt special pentru mine”, iar ea, desigur, ”care orgasm?”.

Și-mi purta tricoul pe dos, iar în dreptul sfârcului imprimeul de pe interiorul tricoului se blegise un pic (de emoții?) și atârna insesizabil pentru un ochi neatent, deci insesizabil pentru nimeni, pentru că, să fim serioși, cine nu era atent la sfârcurile ei de pe plaja aia? Și mai ia o gură de vodcă și își face ochii mici, că așa zâmbea ea, cu ochii, și-mi spune:

– Dacă mă iei de nevastă, îți fac cei mai frumoși copii!
– Eh, eu sunt scund, nici tu prea înaltă… Degeaba mi-i faci frumoși dacă mi-i faci scunzi.
Ea pupă iar sticla și-mi spune foarte serioasă, privindu-mă mirată că nu am înțeles din prima:
– Păi, nu, că ți-i fac cu un baschetbalist!