Am o simpatie sinceră și dezinteresată pentru aproape orice femeie pe care o întâlnesc și aproape nici una dintre ele nu știe că simt asta. Pentru că mă refer la miile de femei pe lângă care trec zilnic, cu care împart un colț de metrou sau o coadă la bancă sau o bucată de plajă și cu care nu vorbesc niciodată, pe care nu le cunosc și nu o să le cunosc vreodată, ceea ce nu mă împiedică să-mi placă sincer, să le iubesc cu afecțiunea aia cu care iubești un câine părăsit sau o pasăre care îți cade confuză în balcon sau o floare de colț crescută improbabil, aproape imposibil, între sute de stânci, condamnată nu doar la o existență grea, ci și la singurătate. Da, nu știu dacă asta mă face feminist, presupun că mă face mai degrabă misogin, dar îmi e milă de femei. Îmi e milă de femei pentru că sunt silite să trăiască cu bărbați. Și nu spun că femeile sunt mai virtuoase, că sunt mai inteligente sau mai echilibrate, spun doar că, fiind mai slabe și oamenii fiind în majoritatea lor îngrozitori, au niște șanse foarte proaste din start la o viață liniștită.

Mă bucur pentru fiecare femeie care atinge vârsta de adult fără să fi fost molestată măcar un pic, măcar în joacă, măcar în glumă, măcar de vreun verișor, vreun unchi mai îndepărtat sau vreun vecin mai curajos, pentru că știu, știu că oriunde s-ar duce sunt bărbați care vor considera că este menirea lor să le-o tragă sau măcar să încerce s-o facă, sau măcar să se răstească la ele și să le trântească o țărănie fără margini. Și cât trebuie să tacă, și cât trebuie să ascundă, și cât trebuie să reziste, neștiind ce li se întâmplă măcar, neștiind dacă așa e normal sau corect, neștiind că au voie să spună și construindu-și încet-încet percepția despre viața ca un iad la care, de asemenea, nu știu de ce au fost condamnate fără vină. Sunt convins că nu sunt foarte multe cele care scapă fără amintiri crâncene de copilărie și adolescență, dar sunt și mai convins că nu e aproape nici una care să reușească să ajungă și la menopauză fără vreo traumă.

O mână în chiloți sau măcar pe cur, o labă pe ceafă împingându-le în jos sau hai, măcar o glumă grosolană și-un apropo grețos, asta se întâmplă, asta LI se întâmplă, iar noi, bărbații, dacă nu suntem chiar agresorii, atunci stăm și ne hlizim pasivi, la niște beri, și ne doare-n cur de tot și le spunem mereu, printre râgâituri: ”Hei, suntem egali, nu vă mai plângeți, te respect așa cum respect un bărbat, îți ofer aceleași șanse, du-te dracu, sunt corect față de lume și de mine însumi, ce nu-ți convine?”.

Simt față de fiecare femeie o compasiune profundă, văd în fiecare un exemplu de glumă proastă a unei providențe care continuă să arunce cu femei pe Pământ deși vede cât de greu sunt încercate.

Cu toate astea, ele merg mai departe. Cât stoicism, cât altruism, câtă lipsă de grijă față de ele însele și de instinct de conservare trebuie să aibă o femeie ca să devină logodnică, amantă, soție, mamă sau, Paștele mă-sii, angajată undeva, oriunde!

Și cel mai groaznic gând este că toate aceste sentimente ale mele sunt îndreptate doar către femeile pe care nu le cunosc, pentru că atunci când interacționez cu cele pe care le cunosc ceva mi se întâmplă, o pâclă deasă mi se așază pe tot ceea ce știu și ce simt, și mă port eu însumi cu ele ca un ticălos, agresiv, scandalos, exact așa cum știu că pățesc atât de des, exact așa cum știu că n-ar trebui. De aceea vreau să-mi cer scuze față de toate femeile pe care le cunosc și, dacă vreți, îmi cer și-n numele vostru față de toate femeile pe care le cunoaștem și pe care le-am făcut să sufere sau să simtă că, din cauza blestematului ăla de vagin, au fost condamnate la tot felul de mizerii.