Clicky

Cea mai ciudată zi din viața mea. Ce fac cu ea?

Cea mai ciudată zi din viața mea. Ce fac cu ea?

Singurul lucru deosebit care mi se întâmplase ieri, până la ora 11, a fost că am devenit brusc conștient de țâțele Anei. O văd pe Ana aproape zilnic de o lună încoace, de când s-a mutat la frate-su, dar naiba știe la ce m-am uitat până ieri. Acum i-am văzut țâțele de dimensiuni considerabile fremătând sub tricou când a venit cu cafelele noastre, distrată și rânjită ca de obicei (oare dinții îmi atrăseseră atenția până atunci?). Dădeau amândouă nervoase cu capul în desenul absurd de pe piept ca doi viței care își fac loc cu cornițele pe sub burta mamei vaci, avizi după supt. Îl întreb pe frac-su:
– Mă, asta nu poartă sutien sau mi se pare mie?
Ridică din umeri plictisit:
– Nu poartă niciodată sutien.
Privirea îmi revine la bustul Anei și, deși ce se petrecea sub tricoul alb și foarte subțire era spectaculos, nu aș fi catalogat întâmplarea, încă, drept un semn.

La zece fix îmi sună telefonul. Înainte să răspund, remarc că, deși l-am scos de la încărcat cu vreo 10 ore înainte, bateria încă arată că ar fi încărcată 100%. Înainte să vă zic cine m-a sunat, deci, să vedeți care a fost treaba cu bateria.

Alaltăieri noapte am băut crunt și m-am prăbușit la un prieten pe canapea. M-am trezit năuc, cu tâmplele bătând mai ritmat ca ăla din Whiplash, și un gust în gură de parcă mi s-ar fi plimbat un pitic cu ghetuțe murdare de noroi și căcat toată noaptea, pe limbă. În sus și-n jos, în jos și-n sus, de distracție a dat o tură și pe cerul gurii. Am intrat în bucătărie și nevasta prietenului (și ea afectată puternic de mahmureală) căuta disperată ceva de băut. O văd că scoate o sticluță de jumate de Dorna cu ceva apă pe fund. O dă peste cap. În timp ce sticla își va ridica fundul spre tavan, văd că pe etichetă scrie ceva, destul de mare, cu marker negru. Mijesc ochii injectați și citesc:
“APĂ SFINȚITĂ”
Mi-e și milă să o opresc din supt ultimele picături, dar îi zic:
– Vezi că tocmai ai băut apă sfințită.
O văd că se îneacă a râs, cel mai probabil și-a amintit în secunda aia tot, ca caută apa sfințită în frigider, cine a adus-o, pentru ce, ce trebuia să vindece, toată povestea sticluței adusă, probabil, de soacră, într-un moment de exces spiritual etc. În apogeul efortului de a se abține din râs, dă să înghită, nu reușește, se înroșește toată, râsul e de acum inevitabil, dar ea încearcă totuși să țină totul înăuntru apăsând cu putere cu pumnul în capul pieptului. În zadar. Sub privirile mele încă bete și lipsite de reacție, toată apa sfințită revine din esofag și se împrăștie epifanic pe toată masa, inclusiv pe telefonul meu, aflat în preajmă.
– Vezi? ii zic. Era să mori înecată cu apă sfințită, ce semn de la Dumnezeu mai vrei că n-ar trebui să mai bei?
Dar morala poveștii e de-a dreptul magică. După contactul cu apa sfințită, telefonul meu arată de 5 ore că are bateria 100% și chiar ma sfătuiește să-l decuplez de la încărcător. Nu-mi dau seama dacă e o eroare de soft sau realmente o minune, dar chiar și așa mă gândesc de pe la ora două la o singură chestie: n-ar fi putut și apa aia sfințită, în Paștele mă-sii, să mi se verse în poală?

Notă importantă: tot textul de mai sus a fost un status pe Facebook de pe pagina mea, scris și chiar corectat pe telefon, în timp ce așteptam într-un service auto, în jur de ora 14:30. Telefonul arăta tot 100% după tot procesul. De altfel, în ciuda faptului că l-am folosit intens pe tot parcursul zilei, telefonul arată și acum tot 100% încărcare, fără să mă fi atins de încărcător. Este ora 2. Se fac, astfel, 28 de ore de când l-am scos de la încărcat ultima oară, timp în care am vorbit efectiv la el cam două ore, am dat zeci de sms-uri și sute de mesaje pe Facebook, l-am folosit ca GPS până la Elvira Popescu, am urmărit niște meciuri la pariuri și i-am dat și luminozitatea la maximum, doar ca să văd cât o să mai reziste. Încă nu dă nici un semn de oboseală. Singurul obosit sunt eu, care m-am plictisit să fac print screen-uri. Până acum, telefonul, chiar utilizat de obicei mult mai puțin, mă ținea de pe la 10 până seara la 8.

Cine mă suna la ora 11, deci?

– Alo, domnu’ Manțoc? De la Cargus sunt, am un fel de… carte, cred, pentru dumneavoastră. Vă găsesc acasă?
Am renunțat de mult la două chestii: să le explic oamenilor că e cu G la final, nu cu C, și să întreb curierii cine ce mi-a trimis. Am primit tot felul de chestii prin curier de-a lungul timpului: cărți, reviste, plicuri cu poze indecente, telefoane, un borcan de dulceață, o pereche de ochelari haioși cu penis în loc de nas… De unele știam că urma să le primesc, dar uitasem, altele mi-au fost trimise pur și simplu de diverși, fără să mă anunțe în prealabil, așa că mă bucur la fiecare telefon primit de la curier ca un bătrân cu Alzheimer care își așteaptă surpriza.
De data asta chiar era un fel de carte, chiar o carte, de fapt, cartea asta, mai exact, doar că nu numai că nu îmi aminteam să-mi fi spus cineva că mi-o trimite, ci din contră, eram într-o beznă totală, mai ales că la adresa expeditorului era o editură din Brașov și atât, dovadă că ori editura asta din Brașov îmi e fană, ori cineva mi-a comandat-o pur și simplu, anonim, habar n-am de ce.
Toată întâmplarea asta mi s-a părut nemaipomenit de incitantă și, cum tocmai mergeam cu mașina spre revizie, am citit pe nerăsuflate 33 de pagini cât am stat după ea, în service, pagini dureroase, pe care le-am simțit în stomac și în piept, și după fiecare pagină citită mă mai întrebam un pic oare cine dracului mi-a trimis-o, de ce n-am auzit de ea, de ce nu scriu și eu așa tot timpul și, în fine, mai multe de ce-uri cu care nu are rost să vă umplu capul.
În timp ce citeam în chicineața din carton amenajată de cei cu service-ul pentru clienți, vine mecanicul la mine și mă întrerupe cu un râs sincer:
– Nu prea aveți multe pe cap, dacă puteți să citiți ziua.
Ridic capul din foi un pic contrariat, mă uit în jur, într-adevăr era zi, bașca destul de mare agitație, într-un colț se suda, într-un altul se certa un cuplu care venise cu un Passat vechi, iar lângă mine o domnișoară se răstea apăsat, prin telefon, la un distribuitor care-i livrase un filtru de aer greșit. Mă gândesc că da, să știi, probabil nu prea am multe pe cap, așa că-i zic:
– Da, să știți, probabil nu prea am multe pe cap. Dar de ce e mai ușor noaptea?
– Nu știu, zice mecanicul ștergându-se de ceva nedefinit pe burta salopetei, eu nu mai pot să citesc ziua, mă plictisesc, îmi zboară mintea la altele, la serviciu, la necazuri, și mă trezesc că nu știu ce-am citit.
Las cartea din mână și încerc să-l descos:
– Dar ce citiți, de obicei?
– Eh, mai mult… Cum îi zice?… Autobiografii din astea.
– Haha, păi taman o autobiografie citesc și eu, e clar că n-am nimic pe cap!
Îmi zâmbește ca și când mi-ar fi făcut o mare concesie, și poate chiar îmi făcea, și-mi zice:
– Vedeți că plăcuțele pe spate sunt duse aproape de tot și aveți scutul rupt, vreți să vi-l schimb sau să vi-l prind cu niște șoricei?
– Da, cu șoricei, vă rog, că n-am multe nici pe cap, dar nici în portofel.
Jumătate de oră mai târziu stăteam la un roșu lung, deschideam cartea să termin capitolul pe care îl începusem la service, iar de sub mașină auzeam, în afară de zgomotul obișnuit al motorului, niște șoapte ca niște chițăituri. Erau șoriceii, care îmi spuneau să nu-mi fac griji, că din partea lor pot să stau liniștit, că ei or să țină scutul multă vreme, că oricum o să mor și eu, ca și ei, poate chiar înaintea lor, și că dacă n-aș fi atât de bun să le citesc și lor, acum, că tot s-au gândit la propria moarte și s-au întristat. Așa că încep cu glas tare următoarea frază, dar mă întrerupe un claxon. Se făcuse verde. Tresar și plec precipitat de pe loc, iar sub mine șoriceii cântau, vădit încântați de punerea în mișcare, ca beți: ”Trăim, trăim / Ce bine e să ai un scop în viață / Ținem de scut până murim / Undeva la puntea față.” Schimb a doua și încep să cânt și eu, vesel, odată cu ei, gândindu-mă că nimic din toată magia asta nu ar fi fost posibil fără cartea aia primită ca prin minune, de la nu se știe cine, și că imediat ce o să ajung acasă o să scriu un text pentru el sau ea. Textul ăsta.

Acum este ora 2, telefonul e tot la maximum de încărcare, din carte am citit aproape 100 de pagini, am văzut și-un film cu Cristina, iar după el ne-am plimbat la -7 grade pe Polonă, cât am așteptat taxiul, unde am văzut niște case atât de frumoase încât păreau puse acolo atunci, special ca să fim noi forțați să admitem farmecul neapreciat al Bucureștiului. Astă-noapte a fost un cer senin și parcă încremenit de înghețul de pe Pământ, iar aburii provocați de răsuflările noastre se înfășurau ca fantomatice și ciudate structuri de ADN, urcând curajos înspre stele.

Nu știu cum aș putea să interpretez toate aceste semne, știu doar că aceia care mă urmăresc pe Facebook și au citit povestea cu telefonul și pe cea cu șoriceii au sugerat o grămadă de variante, dintre care cea mai acreditată a fost aceea că cineva încearcă să-mi spună că ar trebui să scriu, odată, cartea aia. Așa că cred că o s-o scriu. Să văd ce va fi și azi, totuși.

3 thoughts on “Cea mai ciudată zi din viața mea. Ce fac cu ea?

  1. Nu te mai imbata prin straini ca dai de dracu’ ! Eu era cit pe ce sa o patesc dupa o betie d-asta in care am inceput colindind prin vreo citeva circiumi si am sfirsit la un amic care pe la patru dimineata m-a luat pe sus ca sa merg la el sa bagam ceva vinoteca. A doua zi pe la prinz m-a trezit o gagica cu niste tite meseriase, care tragea de mine sa ma puna la masa, in timp ce eu ma scremeam sa-mi aduc aminte unde sint, cine o adusese p-asta acolo si daca o futusem noaptea trecuta sau nu, ca eram inca cu zurgalai in cap. Noroc cu boul de amic care a intrat cu o sticla in mina sa ne dregem exact cind ma pregateam sa-i dau muierii o palma peste cur si s-o trag in pat, dupa ce avusesem o conversatie la shtou si caterinca despre cum si-a montat titele si daca presiunea bagata in ele este egala cu aia care-i tine bucile umflate asa de misto. M-am dumirit brusc de ce gagica imi parea cunoscuta, adica era noua lui nevasta pe care o mai vazusem doar odata, tot in niste imprejurari din astea neclare. Concluzia este ca se pot intimpla nasulii daca bei la urma vinoteca si sampanie si esti pe teritoriu strain.

  2. S-o scrii!
    Ai deja nişte pagini dese;probabil, cititori mai mulţi decît colegii de redacţie şi rudele.
    Cu nesimţire:
    Frunză Verde de Paris
    Să trăieşti cum ţi-a fost scris!
    un purice.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *