Clicky

Fericirea e-o șosetă murdară

Fericirea e-o șosetă murdară

Septembrie 2000. Era primul meu meci la juniorii de la Minerul Motru. Unul dintre puținele pe care mi le mai amintesc. Cu două luni înainte venisem prima oară la stadion, intrasem în vestiar și, cum băieții ăia mi se păruseră prea mari, am întrebat unde e vestiarul juniorilor. Mi-au spus că e alături. De fapt, ăla era singurul vestiar, doar că acolo se schimbau și juniorii mari. Alături era doar baia, așa că m-am schimbat lângă chiuvetă, doar ca să evit hohotele de râs de la reintrare. Revenind în septembrie, înainte de acel prim meci, plouase deja de două zile. Terenul nostru oricum era infect. ”Pe zgură”, i se zicea. Aproape că n-avea urmă de iarbă. Când ploua puțin, nu se putea juca. Când ploua cum plouase atunci, era o performanță și să mergi pe el, darămite să alergi și să controlezi o minge. Dar eram juniori mici și arbitrii nu aveau chef să facă amânări. Eu eram rezervă. Foarte timid, teribil de neîncrezător, cu niște ghete un pic mari. Echipamentul Torpi din material de sac atârna greu pe mine, îmbibat și cleios. Am intrat în minutul 80. Nu atinsesem deloc mingea până prin minutul 85, când un fundaș al lor respinge greșit în careul propriu și mingea cade flasc în nămol, la doi metri în fața mea și la vreo opt-nouă de poartă. Nimeni între mine și primul meu gol oficial. Nimeni în afară de noroi. Sprintul meu cumva neprevăzut spre minge a fost atât de hotărât încât, la plecarea de pe loc, gheata dreaptă mi-a rămas undeva în spate, adânc afundată în noroi. Un prim pas cu șoseta albă în orezărie, apoi încă unul cu piciorul încă încălțat, și puteam să șutez. Am lovit mingea cu șoseta deja neagră, punându-mi toată vâna, tot sufletul, toate speranțele de glorie fotbalistică în spatele acelui șut. Dar, vai, eu eram prea mic, mingea prea grea și noroiul prea mare. Bășica abia se urnește din groapa pe care și-o formase căzând. Țopăie, totuși, de două ori și se oprește dincolo de linia porții. Nici măcar nu atinge plasa, dar e gol! Poate cel mai bășit gol din istoria fotbalului. Dar eu nu știu dacă am fost vreodată mai fericit. Sprintul fericirii a fost șontâc-șontâc, într-o singură gheată, iar când am ajuns la margine mi-am dat jos și șoseta și am aruncat-o undeva, înspre un public mai degrabă imaginar, pentru că cei doi oameni reali aflați între mine și tribunele din capul meu s-au dat la o parte scârbiți. Totemul înnămolit a ajuns dincolo de gardul terenului, în locul unde motrenii aveau cotețe cu porci, deci cumva la locul lui. Hazul pe care l-a stârnit toată întâmplarea între cei, poate, 100-120 de spectatori a fost amplificat de faptul că mi-a luat aproape un minut să-mi regăsesc gheata, timp în care arbitrul și adversarii mă priveau încruntați, nerăbdători să reia jocul.

Aș vrea să vă spun că a fost golul de 1-0, 2-1 sau măcar al egalării. De fapt, echipa noastră conducea deja cu 4-1 când l-am dat. Chiar și așa, a fost prima și ultima oară când am fost rezervă. Câțiva ani mai târziu, le eram căpitan de echipă celor care mă trimiseseră să mă schimb la baie. De atunci, îmi place noroiul și mă inspiră zilele ploioase. Așa că astăzi, dacă vedeți pe stradă un om cu o singură gheată și o șosetă care odată a fost albă, să știți că cineva ori e complet nebun, ori caută un moment de fericire care să-l bată pe cel de acum 15 ani. Ceea ce vă doresc și vouă. De preferat ar fi, totuși, ca voi să-l găsiți încălțați și îmbrăcați.

/// Postul anterior: Scrisoare pentru fiul meu de poimâine \\\

11 thoughts on “Fericirea e-o șosetă murdară

  1. 1986. Aveam 9 ani. Pe islazul satului. Nemarcat, intr-un careu plin de vlajgani. Aut de pe partea stanga. Arunca tare in careu, bag capul si e gol. N-am fost niciodata mai fericit. Nu stiu daca e bine sau e rau.

  2. cu asta m-ai lovit chiar la lingurica. Nu stiu cum se face ca debuturile fotbalistilor de viitor se petrec mai intotdeauna in conditii vitrege.
    Daca-ti spun ca si eu am debutat tot in mocirla vei zice ca mint, deosebirea e ca nu am dat gol, din contra. Pe vremea aia echipele din liga “oras” parca, erau obligate de federatie sa aiba juniori, lucru extrem de dificil. Juniorii adunati dupa strada veneau in zilele frumoase dar nu apareau pe ploaie si noroi. Regulamentu era ca o echipa sa aiba cel putin 7 jucatori, daca erau mai putini se considera neprezentare si era penalizata echipa mare.
    Deci a inceput meciul, eu eram al saptelea, anternorul mi-a spus ca dupa 20 de min sa ma dau lovit, daca ma daddeam lovit nu se mai considera neprezentare.
    Io nici d-al draq nu vroiam sa ma dau lovit si am pierdut cu ceva de 15-0. Evident ca m-au injurat cu totii.
    Si totusi am fost fericit, prima data cind am jucat 80 de minute (parca juniorii jucau doar 2X40) ca titular.
    In definitiv important e sa participi.

  3. eu jucam soccer mannager de cand ma stiam, variantele de ms-dos inca (1995), eram o enciclopedie a situatiei fotbalului mondial (inainte de era internetului), mare admirator al tuturor veteranilor vremii (baresi, gullit, valderama etc) insa nu prea mergea partea aplicata. ma rugam de colegii mei de liceu care jucau in echipa sa ma puna macar rezerva. si m-au pus, mai mult pentru ca eram tot timpul cu pro sport, gazeta, fotbal plus si pro sport magazin la scoala si mai citeau si ei ceva. primul meu sut in acest nou context oficial a fost aproape pe langa minge si au ras cei din tribune. apoi, pe punctul de a pierde, cu pletele de poborsky, m-am aruncat pe linia portii scotand o minge care trecse deja de portar – in ovatiile publicului (mai mult pentru dara de sange ce a ramas in urma mea), mingea ricoseaza la un atacant al lor, care suteaza, insa m-am ridicat instant mai ceva ca-n matrix si am respins-o cu pieptul. apoi, inainte de a fi schimbat pentru ca jucam destul de dur si brut (eram fundas si jucam doar la sacrificu ) am avut o lovitura libera la vinclu cu efect. si acum mi-o aduc aminte. daca intra poate aveam ceva sanse. putam deveni un vinnye jones mai putin agresiv.

  4. am trecut prin Motru în viteză,la Rovinari am petrecut aproape 14 zile(noiembrie 1987),într-un camin(militar vrăjit de mirajul de a scăpa de armată).
    revenind la Motru,parcă se auzeau ecourile gloriei ce avea să fie!
    călător în timp(tîmp);
    🙂

  5. fotbalul iti aduce multe satisfactii dar e viata ura, iti aduce si multe suferinte.
    Cea mai trista amintire fotbalistica o am in postura de tata a unui fotbalist in devenire. Urmaream cu multa pasiune cariera sportiva a lui fi-miu, visam sa ajunga ce nu am reusit eu, un mare fotbalist.
    Antrenamentul individual nu dadea rezultatele scontate, din contra as zice, asa ca tare fericit am fost cind intr-o bruna zi fi-miu a venit acasa si mi-a spus fericit ca a jucat si el fotbal, nu de alta el ar fi jucat tot timpul, era f. solid, fugea bine, era robust, dar nu-l bagau, futu-i in gura da basisti!

    Ce ai jucat fiul meu? il intreb eu mindru, pai m-au pus sa stau bara!
    Ati simtit frodata cum vi se pravaleste cerul in cap?

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *