Septembrie 2000. Era primul meu meci la juniorii de la Minerul Motru. Unul dintre puținele pe care mi le mai amintesc. Cu două luni înainte venisem prima oară la stadion, intrasem în vestiar și, cum băieții ăia mi se păruseră prea mari, am întrebat unde e vestiarul juniorilor. Mi-au spus că e alături. De fapt, ăla era singurul vestiar, doar că acolo se schimbau și juniorii mari. Alături era doar baia, așa că m-am schimbat lângă chiuvetă, doar ca să evit hohotele de râs de la reintrare. Revenind în septembrie, înainte de acel prim meci, plouase deja de două zile. Terenul nostru oricum era infect. ”Pe zgură”, i se zicea. Aproape că n-avea urmă de iarbă. Când ploua puțin, nu se putea juca. Când ploua cum plouase atunci, era o performanță și să mergi pe el, darămite să alergi și să controlezi o minge. Dar eram juniori mici și arbitrii nu aveau chef să facă amânări. Eu eram rezervă. Foarte timid, teribil de neîncrezător, cu niște ghete un pic mari. Echipamentul Torpi din material de sac atârna greu pe mine, îmbibat și cleios. Am intrat în minutul 80. Nu atinsesem deloc mingea până prin minutul 85, când un fundaș al lor respinge greșit în careul propriu și mingea cade flasc în nămol, la doi metri în fața mea și la vreo opt-nouă de poartă. Nimeni între mine și primul meu gol oficial. Nimeni în afară de noroi. Sprintul meu cumva neprevăzut spre minge a fost atât de hotărât încât, la plecarea de pe loc, gheata dreaptă mi-a rămas undeva în spate, adânc afundată în noroi. Un prim pas cu șoseta albă în orezărie, apoi încă unul cu piciorul încă încălțat, și puteam să șutez. Am lovit mingea cu șoseta deja neagră, punându-mi toată vâna, tot sufletul, toate speranțele de glorie fotbalistică în spatele acelui șut. Dar, vai, eu eram prea mic, mingea prea grea și noroiul prea mare. Bășica abia se urnește din groapa pe care și-o formase căzând. Țopăie, totuși, de două ori și se oprește dincolo de linia porții. Nici măcar nu atinge plasa, dar e gol! Poate cel mai bășit gol din istoria fotbalului. Dar eu nu știu dacă am fost vreodată mai fericit. Sprintul fericirii a fost șontâc-șontâc, într-o singură gheată, iar când am ajuns la margine mi-am dat jos și șoseta și am aruncat-o undeva, înspre un public mai degrabă imaginar, pentru că cei doi oameni reali aflați între mine și tribunele din capul meu s-au dat la o parte scârbiți. Totemul înnămolit a ajuns dincolo de gardul terenului, în locul unde motrenii aveau cotețe cu porci, deci cumva la locul lui. Hazul pe care l-a stârnit toată întâmplarea între cei, poate, 100-120 de spectatori a fost amplificat de faptul că mi-a luat aproape un minut să-mi regăsesc gheata, timp în care arbitrul și adversarii mă priveau încruntați, nerăbdători să reia jocul.

Aș vrea să vă spun că a fost golul de 1-0, 2-1 sau măcar al egalării. De fapt, echipa noastră conducea deja cu 4-1 când l-am dat. Chiar și așa, a fost prima și ultima oară când am fost rezervă. Câțiva ani mai târziu, le eram căpitan de echipă celor care mă trimiseseră să mă schimb la baie. De atunci, îmi place noroiul și mă inspiră zilele ploioase. Așa că astăzi, dacă vedeți pe stradă un om cu o singură gheată și o șosetă care odată a fost albă, să știți că cineva ori e complet nebun, ori caută un moment de fericire care să-l bată pe cel de acum 15 ani. Ceea ce vă doresc și vouă. De preferat ar fi, totuși, ca voi să-l găsiți încălțați și îmbrăcați.

/// Postul anterior: Scrisoare pentru fiul meu de poimâine \\\