Mă enervează multe la copiii și adolescenții de azi, dar încerc să mă abțin cât pot, deseori fără succes, de la a fi un bătrân sâcâitor și demodat. Înțeleg, cititul e so last century. Pot să tolerez și moda stupidă, și pasiunea bolnavă pentru tehnologie, cât despre libertinajul sexual, ce să mai zic, chiar îl încurajez. Și nu fac toate astea doar ca să par eu mai puțin depășit. Le fac pentru că mi se pare că e mult mai greu să fii copil azi decât era pe vremea noastră.

La prima vedere, dacă le povestesc una-alta despre cum stăteau treburile când eram noi mici, copiii de azi cred că s-ar feri să facă schimb de vieți cu noi, cei de atunci. În primul rând că eram săraci. Asta poate suna rău azi, când ai atâtea de făcut cu banii. Dar în anii ’80 și chiar ’90, să fii sărac era ok. Primul motiv pentru care nu te deranja era că toată lumea era săracă. De altfel, bogăția, zicea un mare om citat mereu de-un coleg al meu nu chiar la fel de mare, nu înseamnă să ai mulți bani la modul absolut, ci doar să fii mult mai bogat decât cei din restul satului sau, mă rog, al comunității. E drept, după revoluție apăruseră Coca Cola, ciocolata Kinder, încălțările și țoalele de firmă, bicicletele cu viteze și unchii din Nigeria care deja îți trimiteau mailuri șmechere pe internetul prin dial up, dar nici îți puneai problema să ai bani de asemnea răsfățuri. Aveai cât aveai și erai cine erai, iar problemele apăreau abia dacă se găsea unul mai înstărit prin cartier, dar erau doar probleme pentru el. Pe lângă că era luat la mișto și toată lumea se juca și folosea de lucrurile lui, bietul copil avea tot felul de dileme mistuitoare care survin odată cu banii, gen ”Ce să-mi ia tata când vine din Germania?”. Păi, nouă dacă ne-ar fi zis părinții în ’93 că pleacă până în Germania și ne-ar fi întrebat ce vrem de acolo, i-am fi rugat să ne aducă suc la cutie. Cum adică de care? Nu conta de care, recipientul în sine era important. Îmi amintesc că, atunci când eram mic, am citit într-o carte veche de astronomie că Jupiter are 500.000 de kilometri circumferința la ecuator, și mereu îmi imaginam cum ar fi arătat misteriosul și impozantul Jupiter înconjurat, în cea mai bulbucată zonă a lui, de muguri de brad. Mugurii de brad erau marea delicatesă a anilor de dinainte de Mars, pentru că din ei se făcea un fel de ceai uleios sau sirop. Primăvara, mergeam cu tata și adunam muguri de brad. Și nu, nu eram la țară. Asta se întâmpla în mijlocul orașului, în parc. Atât de puțini bani aveam și atât de puțin conta asta pentru noi, pe atunci, încât credeam că cele mai mișto chestii le poți găsi pe jos, prin generozitatea naturii și a gravitației. Păi eu, țărănușul de Motru venit la București, oraș mai evoluat și din punct de vedere financiar, și din cel al mentalităților, dar și al consumerismului cretin, am trăit primii 2-3 ani de facultate convins că Leonardo și Kenvelo sunt cele mai cool firme de unde se poate înțoli cineva. Când mi-am luat primul tricou Nike, de la ”băieți”, mi-a zis un prieten că NU E ORIGINAL și-a fost cât pe-aci să-l înmoi în benzină și să-i dau foc de supărare; în timp ce încă eram îmbrăcat cu el, adică.

Acum, copiii au o grămadă de lucruri cu privire la care să se îngrijoreze. Să învățăm să facem capitalism nu le-a prins bine bieților puștani, care sunt crescuți într-un spirit de permanentă competiție. Deunăzi, un prieten chiar îmi mărturisea îngrijorat că cei doi băieți ai lui au devenit extrem de competitivi de când i-a mutat la București (ei crescând mai mult la țară până la vârstele de clasă zero) și nu știe pe seama cărei erori genetice sau de educație poate să pună această agresivitate care-l sperie până și pe el. Îmi amintesc și povestea unui coleg, ceva mai în vârstă și mai puțin deprins cu miracolele tehnologiei, care a fost învățat de fiul său de clasa a cincea să ia filme de pe torente. După ce i-a explicat pașii principali, băiatul i-a aruncat, ca și când ar fi spus că merge pe-afară la joacă:
– Ah, și trebuie să iei multe filme porno, ca să-ți faci rație.
Ta-su a crezut că n-a înțeles bine:
– Caaare ra… Măi! CE să iei?!
– Filme pooorno.
– Și ce să faci cu ele?! Maică-ta știe de chestia asta?!
– Faci rație, adică ai și filme pe care le iau alții de la tine, nu doar tu de la ei, și așa te asiguri că-ți merge bine downloadul și nu-ți închid contul.
– Păi șiii… Dacă le iei, nu te și uiți?
La întrebarea asta, fiu-su l-a privit cu milă.
– De ce să te uiți?
– Ei, chiar! Haha! Bună întrebare, zice ăsta asudând, de ce s-ar uita cineva la așa ceva, nu?!
– Tată, dacă vrei să te uiți la filme porno sunt câteva zeci de site-uri cu zeci de mii de filme fiecare, nu trebuie să stai să le descarci pe calculator pe fiecare.

Într-o lume plină de opțiuni, de favoruri, de modalități de înlesnire a vieții, de traume, de angoase, de viteză și cinism, să fii copil trebuie să fie al dracului de greu. Stăteam ieri și priveam lung la noul model de roșie pe care l-au scos ăștia. E o roșie de culoare verde deschis, verdele acela al fructului sau legumei cu mult înainte să se coacă, doar că are un gust foarte bun și dulce. Mă întreb doar cum ar fi să am eu acum iarăși 14 ani și să mă trimită mama după roșii, zicând:
– Ai grijă, mamă, să iei roșii din alea verzi, dar să fie coapte!
Probabil i-aș răspunde:
– Mamă, sunt zeci de site-uri de pe care îți poți comanda roșii de care-ți plac ție, și îți ajung la ușă imediat. Totul e să ceri și niște filme porno cu ele, ca să-ți faci rația.