Clicky

Nous ne sommes pas Charlie, we’re Sam!

Nous ne sommes pas Charlie, we’re Sam!

”M-am născut în 1852 și am fost mândrul discipol al lui Ulysse de Marsillac. Acum e 1946 și simt că mor. Tocmai la timp. Nu mă mai regăsesc în orașul ăsta. Nu mai știu cine sunt, pentru că nu mai știu cine este el. Am fost martorul celei mai înfloritoare perioade a Bucureștiului. Am prins primele autovehicule, care la vremea lor ne păreau mai extraordinare decât îi par noii generații avioanele, primul teatru, primul cinematograf, primele cârciumi cu vitrine mari, voioase, la stradă. Erau cele mai încântătoare bodegi de la est de Viena și toți balcanicii veneau aici cu dragoste și invidie, pentru că, după marele Paris, Bucureștiul, cu bistrourile lui magnifice, era al doilea cel mai frumos loc, numai bun pentru pungi mai strâmte. ”Le parapluie de poisson” era preferatul lui Marsillac. Acolo am băut primul meu merlot. Maestrul a fost foarte mândru de mine. ”C’est vraiment grand chose, să-ți placă merlot-ul la vârsta ta!”, mi-a zis, cu accentul ăla atât de haios al francezului românizat. De fapt, uram merlot-ul. Era agresiv, dur, zgârcit, urâcios. Am reușit să iau trei înghițituri groaznice, cu noduri, doar pentru că țalul mă privea de parcă tocmai comisesem o crimă de lezmajestate. Mi-l amintesc întorcându-se pe călcâie ultragiat și aproape trântind ușa care dădea spre bucătărie. Aș putea să jur că l-am auzit țipând la colegul său, un nou-venit ceva mai puțin dur cu propriii clienți: ”Merlot la pește?! Mais ce n’est pas possible, Jean!”. Pe chelnerul cel tânăr îl chema Ion, dar pe vremea aia toată lumea vorbea în franceză. În 1890 s-a construit al doisprezecelea pod peste Dâmbovița. Din fier. Am fost la lansare gândindu-mă cât de mult i-ar fi plăcut și maestrului, și l-am tachinat, ca de obicei, pe Luigi Cazzavillan: ”Scrie la tine în ziar așa, broscare: că niciodată Tibrul n-a scânteiat în atâtea culori ca Dâmbovița în seara zilei de 30 martie 1890. Merde!”. Luasem de la Marsillac obiceiul de a înjura când nu puteam să-mi găsesc cuvintele. Iar Dâmbovița chiar era mai presus de cuvinte în acea seară. Cazzavillan a râs: ”Ça va, acesta Pake e mare figura!”, și și-a notat ceva în carnețel. Apoi l-a strigat pe primar, care tocmai arunca, ca la fiecare inaugurare, o monedă în luciul apei: ”Monsieur Protopopescu, de ce a făcut municipalitatea acesta noua pod?”. Luigi întreba mereu cele mai naive chestii. Primarul a zâmbit și i-a zis, cu un ton mai afectuos decât de obicei: ”M-am gândit că oamenii au nevoie să treacă dintr-o parte într-alta a apei, Luigi, dragă!”. Toată lumea îl iubea pe Pake, măcar pentru faptul că ideea lui cu lămpile montate de-a lungul marilor bulevarde arătase tuturor cât de frumos poate fi Bucureștiul noaptea. Cinci ani mai târziu, primarul ne-a chemat să admirăm primul camion cu abur marca Garner Serpolet. O minunăție… până când îl porneai. Motorul pe aburi făcea un zgomot infernal, speriind copiii, animalele și demoazelele slabe de înger. Bucureștenii erau revoltați și curgea cu plângeri la primărie. Cătrănit, Protopopecu a scos din uz mașinile. Când l-am întrebat dacă suferă pentru că dragile lui camioane nu mai sunt folosite după doar un an, Pake a zâmbit și mi-a zis: ”îmi plac caii cel puțin la fel de mult, scumpul meu!”. La 1900 apăruse deja primul automobil din capitală, al lui Assan, industriașul. În primele două săptămâni n-a mers cu el nici măcar un metru, pentru că era înconjurat mereu de cel puțin 100 de curioși. Dar autovehiculele n-au fost niciodată pe sufletul meu, pentru că o iubeam pe Maria. Mița, cum îi ziceam cu toții, dădea ture cu bicicleta de la Biserica Amzei până la al doilea rond de la Piața Victoriei, și o adoram cu toții. O singură dată am intrat în vorbă cu ea. I-am zis: ”Mița, când treci pe lângă mine, inima îmi bate în ritmul în care tu pedalezi!”. Nu mi-a răspuns. Vreau să cred că pentru că nu m-a auzit. Dar nici una din toate acestea nu erau mai caracteristice pentru București decât viața culturală a orașului, care izbucnea cu forță și pasiune în cele mai neașteptate locuri. Îmi amintesc piesele de la Cișmeaua Roșie, la o aruncătură de băț de piață. Era aproape imposibil să reziști înăuntru pe parcursul întregului spectacol din cauza lumânărilor cu seu care răspândeau un fum înecăcios și un miros insuportabil. […]”

_____________________________________________________________________________

Apoi a venit anul 1946, și comuniștii odată cu el. Totul a fost uitat. Micul Paris a devenit mica Moscovă. Jumătate de secol de spălare pe creier și ciocane corectoare izbindu-ne tâmplele. Nu putea fi ușor, nu avea cum să fie. Greutățile ne-au transformat în oameni răi, aprigi, egoiști și, vai, limitați. Instinctul de supraviețuire a funcționat, dar a anulat tot ceea ce ne făcuse chic și cosmopoliți, într-un veac anterior plin de lumină și deschidere. I-am uitat pe francezi. În ultima parte a cumplitei jumătăți de veac i-am așteptat înfrigurați pe americani (așa cum, s-o recunoaștem, au făcut-o și francezii, când s-a pus problema de agresiune brută). Am petrecut zi de zi și noapte de noapte cu gândul nu la piese de teatru și cărți de filosofie, ci la mâncare, blugi și libertate. Ce-i, suflet? Ne e foame. Vrem să trăim, și-am vrea… Tu, iartă-ne, cultură, tu, Franță, scumpa mea!

Apoi a venit anul 1990. Dacă americanii n-au vrut să vină, n-a fost bai. I-am adus cu forța. Am făcut bani. Am mâncat pe fugă. Ne-am urât sărăcia și n-am precupețit nici un efort ca să scăpăm de ea. Am devenit orientați, hotărâți, încrezători. Ne-am închinat la Coca Cola și McDonald’s ca la niște zei îmipiciorogați pe pământ românesc. I-am adorat. Am început să urâm comunismul, Rusia, întunericul, frigul. Cenzura? Ei bine, noi știm mai bine ca oricare alții că cenzura este bună uneori; e bună dacă încălcarea ei poate face să fii pedepsit. Unde rămăsesem? A, da, America! Bucureștiul (și România odată cu el) s-a înscris furios pe lista orașelor care au trăit visul american, capitalismul orgastic, dulcea fericire a proprietății private și-a posesiunilor nelimitate de orice fel. Ne-am pierdut șarmul. Ne-am pierdut je ne sais quoi-ul. Ne-am pierdut rafinamentul. Ne-am pierdut complexitatea. Am devenit un stat american exilat peste ocean, unul dintre cele mai sărace, dar totuși importante. Ghioaga de la est, tamponul, pionul de sacrificiu, dușmanul din coasta Rusiei. Fără America, acum puteam fi ca Ucraina. Dar fără Franța, acum suntem niște obezi ignoranți care se uită la seriale.

E rău? Nu e rău. E bine? Nu e nici bine. E așa cum e. E realitatea și nimic nu ne mai poate întoarce la momentele de cumpănă. Dar să nu ne mire, în aceste condiții, că majorității românilor le lipsește empatia pentru francezii morți. Trecutul ne-a învățat că trebuie să-ți ții gura. Greutățile ne-au arătat că trebuie să fii șmecher ca să trăiești, nu vorbăreț. Nu suntem europeni, pentru că ducem în cârcă vagoane întregi de întuneric, de Marx, de minciună, de foame, de lipsuri, de frustrare. Știu francezii ăia cum e să-ți fie foame? Nu știu. Ia mai dă-i în pizda mă-sii, atunci! Să-nvețe să prețuiască mai mult viața și să facă ce e necesar ca să și-o păstreze. Nu?

Păi, nu. Valorile europene pierdute ne învață că sunt lucruri mai importante chiar decât viața. Până și imnul încearcă să ne convingă că moartea e preferabilă unei vieți lipsite de libertate. Dar noi nu credem nici valorile, nici imnul. Noi știm că ziariștii francezi ar fi trebuit să tacă, spre binele lor. Din străfundurile Bucureștiului, o voce tot mai stinsă ne spune: ”Mais je suis Charlie, je suis le petit Paris!”. Însă noi nu ne lăsăm impresionați. Călcăm viguros în picioare orice urmă de nostalgie și strigăm înspre patru zări: ”Nous ne sommes pas Charlie! We’re actually Sam.”

20 thoughts on “Nous ne sommes pas Charlie, we’re Sam!

  1. Dumneata tinere și alții ca tine, elite ale provinciei care au venit în marele oraș, veți readuce spiritul pierdut al burgheziei trecute.
    La fel cum mare parte a celor născuți aici, vor dispărea așa cum s-a risipit și era minciunilor. Îi văd cum se sting odată cu pierderea pârghiilor de către securitate și partid.
    Mulțumesc.

  2. Ce sa-ti dau? Atat am scris, pe loc, nu mai am altceva, era doar o poveste de mizanscena, ca sa ma distrez. cat timp termin merlot-ul, ca se bea greu.

  3. Eu tot ma mai consolez cu ideea ca nici un roman pe care-l cunosc eu personal n-a sugerat macar ca francezii si-au cautat-o. I-am citit comentand si facand spume la gura de ura si frustrare (ai observat? atitudinea asta vine mereu cu spume la gura…). Abia astept sa ma duc la Paris. N-am mai fost la Paris din 2001. Atunci am prins 9/11 acolo. Stiti care a fost prima lor reactie, dupa soc si indignare? Au inceput sa faca misto. Mi-am adus aminte de una buna de tot – ceva cum ca Tour Eiffel e din nou a treia cea mai inalta constructie din lume (cred ca era a treia, nu-mi mai amintesc bine). Dar e frumos, razi si mergi mai departe. Pacat ca nu mai e Monty Python. Amintiti-va “Numele trandafirului”.

  4. Bre mantoage, las-o in pula goala, n-o mai tot tine “gaia matu’ ” ca sunteti stat american exilat peste ocean. Si nici nu ati pierdut bah, nici un “je ne sais quoi” din cauza ca nu l-ati avut niciodata. D-aia l-au ales astia pe post de Pache pe Crin in 90, fiindca semanau cu americanii?

    Dupa ce ai bagat paragraful ala cu descrierea micului Paris(tetdarnuesti) mi-a venit in gand “La Mosi”.

  5. fara religie poti trai, fara umor nu, cam asta e “charlie”.
    nu fabulatie pe traditii americane vs occidental antiamericane, bizantine, alibaba.com si 40 de bulioane de chinezi pe net (McDonalds e simbolul globalizarii, altfel si masina e simbol american way of life, chiar daca au inventat-o nemtii)
    araboaicele poarta blugi americani sub valurile lor, iPhone si altele
    ca nu sunt sclave playboy, nu-si arata titele la tv, nici macar parul, fiecare cu demnitatea lui, e bine sa se exprime, pro sau contra religie – ca tot aparusera mii de discutii cu alde CTP, care nu e ideolog ortodox, el injura doar pe bani

  6. si inca un aspect aprig dezbatut pe FB: poti ride de ideea de mahomed, religii in general, insa nu de musulmani, deci nici de holocaust sau tzigani, rasismul e ura, nu e simtul umorului
    boc in fundul gol e libertate, nu si de expresie, iar inchiderea postului si amenda usturatoare ar fi fost un minim de decenta (corect ar fi fost sa faca toti din antena3 striptease live ca pedeapsa fair, si sa-si plateasca si amenda cu banii asa de usor obtinuti)
    intr-un stat considerat laic e chiar necesar sa se faca misto de religie si fanatici ultraortodocsi, BOR si preafericitii neamului

  7. Bre, “sunteţi” mai Sam decât Sam, care n-a binevoit să se dea în spectacol în Parisu’ lu’ Charlie. Poate că-i puţea prea tare ipocrizia. Deh, el e mai evoluat.
    Dar textu’ e mişto.

  8. Un text superbI Trist si din pacate mult prea adevaratI

    Da’ cum zice un prieten de-al meu ungur “viata e greu dar nedrept!”

  9. băi, cat te-am injurat ca esti prost si te-am urat ca esti rigid si acum vii cu textul asta frumos ca sa-mi strici energia negativa. tu reusesti ma enervezi si cand esti misto.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *