Astăzi de dimineață m-am conectat la internet fără să-mi dau seama. În sensul că am deschis laptopul. Apoi am avut o viziune. A început când în minte mi-a răsunat brusc, de nicăieri, zgomotul ăsta:

Na, că mi s-au speriat și câinii! Charlie se uită la mine cu ochi mari și urechi ciulite. Pe atunci n-aveam câine, că dacă aveam sigur nu s-ar fi mirat deloc să-l audă. Și nu, nu e un mesaj pentru extratereștri din Close Encounters of the Third Kind. E noi, bătrânii, conectându-ne la internet. 15 ani. După 15 ani sunt în exact același loc, la același birou, lângă același dulap. Acum 15 ani, modemul funcționa puțin și prost. Timpul de stat pe online era limitat și, cel puțin la mine la Motru, netul mi se conecta o dată din 20 de încercări. Trăiam fiecare secundă de zgomot extraterestru cu intensitatea cu care un cascador participă la zborul mașinii în care se află. Cârrrrrrrrrrrr fiiiiiiiiiiiiiuuuuuuuuuuuu prrrrrrrrrrr și buf: eroare 680. Adică iadul; mașina cădea și cascadorul se lovea de realitate. Când în sfârșit se conecta, însă, era Nirvana. Deschideam cu înfrigurare ceva care pe lângă Facebook mi se pare, acum, un fel de Coca Cola față de apa plată. Arăta așa:

@indonezia @thailand @romania etc. /connect

Și mesajele începeau să zbârnâie. N-aveai timp de nimic altceva. La dracu, nici de labă n-aveai timp. Trebuia să ții minte tot și să închizi șandramaua cât mergi la baie, că internetul era scump al dracului. Engleza trebuia să fie cât mai bună, dar prescurtările în engleză erau și mai importante: ”ASL PLS”. Primul client de chat care a unit oamenii de pe o planetă întreagă, primele tailandeze care mi-au arătat țâțele, primele indoneziene care mi-au arătat niște floci incerți unde nu știam dacă se ascunde un penis sau un clitoris, primele iubiri neconfirmate, primele prietenii online cu oameni din alte orașe ”cu posibilitate de întâlnire”, primii fiori ai unei tehnologii pe care astăzi parcă prea o luăm de-a gata. Mai important decât telefonul, televizorul și radioul la un loc, internetul nu mai este azi un instrument extern. Internetul suntem noi. Ieri am scris, în sfârșit, un prim paragraf de care să fiu mulțumit al primei (și poate singurei) mele cărți. Va fi pe hârtie, dar mai ales pe internet… cumva. A patra frază este asta:

S-a terminat. Am încorporat și invenția asta. Mulțumim, omenire! Peste 55 de ani voi parcurge primul meu zbor interplanetar (cadou de la nepoți, mersi!), într-o cașcarabetă de navetă veche de cel puțin 30 de ani, și în timp ce mă voi uita pe geam, la Pământul care se îndepărtează, voi posta telepatic direct în mintea tuturor prietenilor mei bătrâni, care nici nu vor ști, unii, cum să deschidă mesajul: ”bă, ce-ar fi să mai intrăm pe internet? Tocmai mi-am amintit că era ceva mișto.”

Și chiar este, și chiar va fi fost.