Atâtea generații și nu am înțeles încă despre ce e viața. Cu toate astea, știm o chestie bine: că vrem ca lucrul ăsta care nu știm exact ce e să fie cât mai lung. ”Să trăiești o sută de ani!” e o urare des întâlnită pe meleaguri românești. E drept, între dușmani. Pentru că, să fim serioși, cine ar vrea să trăiască atât în România? În alte părți, suta de ani e ceva aproape de la sine înțeles. Și e și trăită mișto.

Există două locuri în lume pe care statisticile le prezintă mândre drept excepționale în ceea ce privește longevitatea: Okinawa, o insulă din Japonia făcută celebră (inițial) de bombardamentele Aliaților din al doilea război și Ovodda, un sătuc din Italia (Sardinia). Frumusețea poveștii bătrânilor celor două localități stă însă în modurile lor aproape opuse de a privi viața și, implicit, sănătatea.

În Okinawa sunt vreo 800 de oameni care au trecut de suta de ani, la o populație de circa un milion. Sunt oameni veseli, dar cumpătați. Mănâncă multe legume (au chiar un principiu să mănânce legume de toate culorile posibile la aceeași masă) și fac sport singuri acasă. La peste 100 de ani, își îngrijesc propriile grădini, unii văd de străstrănepoți, își fac singuri mâncarea, d-astea. De altfel, 97% dintre okinawaienii (nu?) trecuți de 90 de ani sunt capabili să-și poarte singuri de grijă. Practic, n-au fost bolnavi niciodată și nici n-o să fie, până când mor. Acum, dacă moartea e o boală stabiliți și voi. Eu cred că mor și pentru că se plictisesc de atâta trăit. De exemplu, o japoneză de 107 ani a spus reporteriței BBC (într-un reportaj BBC am văzut eu toate chestiile astea, apoi m-am ma hlizit un pic și pe net) care îi urase să trăiască până la 123 (un record, pasămite) că nici nu se gândește. De ce? ”E prea mult”, a explicat simplu bătrâna.

În Ovodda (Sardinia), pe de altă parte, bătrânii sunt veseli, gurmanzi și bețivi. Când sunt întrebați de vegetarianism, spun că n-au întâlnit în viața lor un vegetarian, ce-o mai fi și ăla. ”Mâncăm caprele care mănâncă iarbă, se pune?”, spune bărbosul Bacca (om la vreo 50 de ani). Bunicul lui, aflat și el la masa la care se împărțeau fleicile și se bea vinul, intervine: ”Mâncăm și brânză. Aia sigur se pune.” Apoi râd toți și petrec. De altfel, umorul, zice-se, este un alt factor care le prelungește viața ovoddenilor. Studiile răutăcioase ar fi și că există o explicație genetică ce ține de împerecherea între rude (practic tot satul are ca înaintași aceiași câțiva întemeietori, un fel de Macondo chiar și mai vesel), dar când sunt întrebați despre asta localnicii dau din mână a lehamite și invocă, la schimb, dormitul după-amiaza și lipsa de griji.

Apropo, nici stress-ul nu-l prea puteți invoca dacă aveți de gând să muriți de tineri. Într-adevăr, în Sardinia se trăiește jemanfișist, dar la cumetrii lor din Okinawa nici pe departe. Nu uitați că centagenarii de acolo au trecut printr-un îngrozitor război mondial (ba unii chiar prin două) în care au suferit de foame cumplită, sărăcie lucie și o serie de bombardamente nemiloase ale unor aliați care încercau să înfrângă rezistența (s-o recunoaștem) imbecilă a japonezilor care a ușurat considerabil recensământul, tăind de pe liste o treime de populație în doar câteva ore.

Doar că noi suntem români, avem speranță de viață cam 70 de ani și oricum pe ultimii 20 îi trăim de mai bine nu i-am mai trăi, triști, pișați pe noi și nostalgici. Tocmai de asta cred eu că mai mult decât cât trăim contează cum. Să ne bucurăm până la 50 de ani, zic, măcar să avem de ce ne aduce aminte apoi, când jucăm table la scară precum cei mai insipizi moșnegi pe care-i cunoaștem.