Indiferent de ora din noapte la care îl strig, lui Charlie îi ia cel mult 30 de secunde ca să se oprească din jucat, ros, lins la ouțe, dormit sau orice altă activitate importantă și să vină lângă mine (dacă nu e deja). De obicei doarme ascuns după perdea, așa că primul semn al apropierii este mișcarea perdelei, care se dă la o parte și revine la poziția inițială ca o cortină prea timidă. Apoi aud lipa-lipa, pernițele pe parchet, și lipa-lipa tot mai aproape spre mine, iar până blănița-i galbenă (nu apricot, draga mea fostă prietenă, pentru că a rămas câinele meu și eu am stabilit că e galben, suge-o!) îmi apare în raza vizuală aș putea să jur, doar după zgomote, că îl am animal de casă pe însuși ET.

Doar că, spre deosebire de ET, Charlie nu vrea să plece acasă, pentru că, cel puțin cât timp e cu mine, el e acasă mereu. Și lipa-lipa până lângă pat, apoi țop lângă mine, se lungește astfel încât să-și lipească o suprafață cât mai mare de corp de corpul meu, oftează înduioșător, își vâră căpățâna aia mare de caniș mediu amestecat cu caniș uriaș la subsiorii mei, sau în spatele genunchiului, sau în zona dintre omoplat și gât, și stă să fie fericit.

Nu am nici un motiv să scriu asta tocmai acum, dar dacă n-o făceam poate uitam să-i mulțumesc lui Charlie pentru ce prieten minunat e, mai ales că acum am realizat că windings-urile Word-ului sunt mesaje codate astfel încât câinii să le poată citi. Iar Charlie are și cont de Facebook, așa că nu mă îndoiesc că va citi și asta, poate chiar azi, când l-or lăsa ai mei la calculatorul lor, că la al meu n-are voie, că se bagă în seamă cu gagici în numele meu. Așadar mulțumesc, dragă prietene, și sper să trăiești măcar cât mine, eu ți-aș propune, ca să fie ok pentru amândoi, cam 36 de ani de acum înainte.