Omenirea, de la primii ei pași înspre îmblânzirea naturii, se află într-o continuă luptă pentru ea însăși. Ce dramă pentru noi, retarzii emoționali iubitori de animale! Dar, s-o recunoaștem, ce sărbătoare a spiritului uman, în același timp! Egoistă și altruistă concomitent, lupta omului împotriva a orice, pentru el, pentru noi, este grea și nesfârșită, plină de pericole, dar și de momente de grație. Cu fiecare descoperire, cu fiecare invenție, cu fiecare pas întru progres, cu fiecare rezolvare a unei probleme stringente, umanitatea merge mai departe scrâșnind victorios și eliberator din dinți, își continuă dansul deliric înspre viitorul pe care-l așteaptă curioasă și flămândă, pe care îl așteptăm curioși și flămânzi, chiar dacă uneori, deseori, ne dăruim exclusiv prezentului cu inconștiența unui copil care fură fructe dintr-o livadă păzită de dobermani și de stăpânul lor cu permis de port-armă.

Am multe să-i reproșez umanității, atât de multe stângăcii, atât de mulți pași greșiți, atâtea momente-cheie care, dacă ar fi fost fructificate, în loc să fie irosite, ne-ar fi găsit acum pe drumuri fabuloase înspre Neptun sau Jupiter sau Andromeda sau înspre societatea perfectă planetară sau înspre noi înșine… Dar de ajuns cu toate astea. Regretele sunt tardive și deloc constructive. Suntem aici și acum, și, la urma urmei, binele învinge, chiar dacă asta se întâmplă în urma unor zbateri imense. Poate că așa trebuie să fie. În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat. Dar ceea ce contează este că noi, oamenii, nu ne-am pierdut niciodată speranța. Și niciodată n-am renunțat la a modela lumea ca niște mici dumnezei, în așa fel încât ea, lumea, să ne placă, să ne corespundă, să ne vină, să fim compatibili, să îmbătrânim împreună. Să îmbătrânim mai mult noi, e drept, pentru că ea tinde să ne lase impresia că ne va îngropa pe toți.

Omul e cel mai frumos și desăvârșit produs al naturii, nu?

”Sănătate!”, e printre cele mai intime și mai sincere urări din vocabularul uman. Și ce progrese a făcut știința medicală! Alaltăieri se murea de la infecții, ieri de SIDA, azi de ebola, mâine dracu mai știe ce mai apare. Niște savanți admirabili au găsit leac pentru toate și, chiar în momentul în care voi citiți asta, apar noi și noi tratamente probate împotriva unor boli care le crezusem de neatacat. Nu sunt minuni, ci rezultatele unor eforturi imense, ale unor vieți dedicate acestor lucruri, ale muncii asidue a unor oameni pe care rutina nu i-a descurajat, pentru că au știut de la bun început că îmbătrânirea în slujba rutinei poate le va enerva la culme nevestele, dar pe termen lung îi va face pe toți semenii lor fericiți; sau hai, dacă nu fericiți, măcar mai liniștiți. Chiar la momentul la care voi citiți asta, cercetătorii medicali descoperă leacul infailibil pentru diabet. Alți oameni primesc Nobeluri în cinstea meritului de-a fi făcut omenirea să-și regăsească ritmul, elitele unei întregi planete, ale unui întreg ecosistem, conlucrează altruist pentru ca noi, niște naufragiați eterni ai istoriei, să ne găsim încă o dată busola care ne-ar putea salva pentru moment, care ne-ar putea trimite înspre pământuri noi pe care, ce-i drept, le vom exploata și prăda la maximum în foarte scurt timp, ajungând din nou să ne temem pentru noi înșine. Dar roata (ce invenție minunată!), cum-necum, își continuă procesul de învârtire și ne acceptă nu fără o mică doză de sarcasm eterna autodistrugere.

Nu în România, însă. Pentru că în România se întâmplă altceva. În România, țară de un fanatism religios tot mai profund, oamenilor nu le pasă de progresul realizat prin muncă, determinare, dovadă și ambiție. Asta pentru că oamenilor li se pare că au descoperit ceva mult mai prețios: este progresul supranatural, progresul imediat, apogeul instantaneu. Progresul prin moaște. Avem toate motivele să ne riscăm viețile în cozi furioase la oasele sfintei Parascheva, dacă stăm să ne gândim că la capătul acelei cozi credem că ne așteaptă norocul și viața veșnice. Cum spuneam mai devreme? Permiteți-mi să mă citez. ”În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat.” Sigur, comportamentul tot mai bezmetic al tălpii țări nu ne poate da motive de speranță pe plan naționalist și argumente de a-i înjura pe ungurii de pe Arena Națională cu atât mai puțin. România e doar unul dintre rebuturile evoluției. Cel mai probabil, ne vom reveni din această beznă a existenței, la nivel de popor, peste multe generații, sau poate că nu ne vom reveni deloc și națiunea română va dispărea pur și simplu (să sperăm, pentru binele speciei noastre, că modul nostru de viață nu va învinge). Nici o pierdere, dacă România dispare în neanturile superstiției și-ale rezolvării facile a problemelor.

O coadă nesfârșită de oameni care se roagă la moaștele lui Brânconveanu (mioritică și în fond penibilă victimă a turcilor, cum remarca un coleg) sau ale sfintei Parascheva (zeitate slavonă precreștină, cum observa un alt prieten). Cine sunt oamenii ăștia și de ce credem noi că ne-ar putea ajuta în orice fel? Eu, dac-ar fi să fiu superstițios, m-aș ruga la moaștele lui Johannes Kepler. Le-aș săruta pe cele ale lui Newton. Le-aș pune în ciorbă pe alea ale lui Rembrandt. Aș ascunde într-o cutie prețioasă, ca să le protejez de urgiile naturii, moaștele lui Mozart. Aș pleca urechea la osemintele lui Spinoza. Aș căuta să-mi găsesc calea și viitorul în inexplicabilul schelet al lui Einstein. În loc de pernă, noaptea aș îmbrățișa, ca să adorm, femurul lui Joseph Fraunhofer. Dacă aș avea o grămăjoară fie ea și infimă din rămășițele umane ale lui Eratostene, m-aș găsi în pericolul de-a o idolatriza până la dezumanizare. Dar partea bună este că oamenii ăștia nu ne-au lăsat moaștele lor, nici nu s-au așteptat ca urmările existenței lor să aibă puteri miraculoase, nici măcar n-au îndrăznit să spere că ne vom aminti de ei. Au știut că, chiar și așa, geniali, sunt doar niște rotițe din mecanism menite să-și facă treaba și apoi să dispară. Ei ne-au lăsat cunoașterea, descoperirile, cărțile, muzica, frumusețea, evoluția, ei sunt cei care ne-au creat, de fapt, chiar dacă 99% dintre noi nici măcar n-am auzit despre ei. Ei sunt Dumnezeu, niște dumnezei deloc egoiști și modești, care au venit, fiecare cu geniul lui, în slujba a tot ceea ce suntem astăzi. Dar ce suntem? Ca specie, zic. În nici un caz una care crede în forța tămăduitoare a scheletelor. România e doar un alt pas greșit al istoriei, motiv pentru care istoria ne va curăța cât de curând, fără regrete. Și nici nu ar trebui să aibă vreun regret. Omenirea merge mai departe, dar noi (ce vești bune pentru toată lumea!) dispărem în neant, laolaltă cu zgârciurile idioatei ăleia de Parascheva.