Dacă am conveni că munții românești pot fi inteligenți, cu siguranță o excepție în cazul oricui născut, ieșit din ou sau apărut prin încrețirea scoarței sau depunerea repetată de lavă în spațiul dintre Dunăre, Marea Neagră și fudulia din dreptul cuiului în care se agață harta, atunci noi eram în creierul lor. Urma să petrecem într-o cabană cam prea modernă pentru specificul locului, cu lifturi complet transparente ce păreau că urcă prin aer, cabine de duș cu boxe și un restaurant tip fusion cu mult alb în care nu doar fumatul, ci chiar mângâierea nostalgică a unei țigări era un lucru absolut interzis, pentru care șeful de sală cam prea gay pentru zona țării în care ne aflam ar fi fost în stare să te arunce așa cum erai în lacul înghețat în care dădeau ușile interioare ale restaurantului, lac aflat la capătul unui ponton cam prea romantic pentru țara în care-și găsise să existe.

Hotelul era la o distanță considerabilă de orașul de la poale, un oraș muncitoresc românesc tipic, chiar cu destin tipic, fost monoindustrial, actualmente non(o)industrial, unde puzderia de chipuri emaciate peste care dădeai chiar și la o simplă ieșire din mașină pentru alimentare te făcea să te simți cumplit de vinovat pentru luxul obscen în care te vei fi refugiat, la capătul unei drumeții virajate de aproximativ o jumătate de oră, și asta în cea mai ostentativă goană a câtorva vehicule 4×4 care costau, împreună, cât întreg orașul.

Urma să se chefuiască un weekend întreg pentru un motiv care la vremea respectivă părea cu adevărat o mare chestie. Singura diferență față de un chef obișnuit era că organizatorii, oameni simțiți de-ai locului, cunoscând distanța mare față de prima așezare civilizată, s-au decis să antameze curvele dinainte și să le introducă în scenă un pic mai repede decât se obișnuiește, adică undeva înainte de pragul critic de o sticlă de vin per cap (mare) de comesean. Pentru ca cele trei fete (pe care mă voi feri să le descriu amănunțit, că poate le recunosc părinții pe-acasă) să nu stea singure și să-și prindă urechile în întrerupătoarele invizibile de pe pereți, au fost poftite la masă (undeva mai la un capăt nebăgat în seamă al mesei, ca să fim corecți până la capăt) și chelnerul cel efeminat le-a tratat ca pe niște prințese, întrebându-le ce-și doresc. Una a vrut ceafă de porc cu cartofi, alta cordon bleu cu cartofi și a treia, pe care am ochit-o de atunci ca fiind specială, a cerut doar cartofi și profiterol la desert, scuzându-se radios prin faptul că mâncase acasă. De băut au vrut toate cremă de whisky. ”Prea bine”, a rostit chelnerul care notase ceremonios întreaga comandă, după care a făcut o plecăciune deloc fugitivă și s-a îndepărtat.

Orele au trecut și libidourile s-au aprins. Două dintre cele trei fete au început să urce în diferite camere ba singure cu câte unul singur, ba singure cu câte doi, ba ambele cu câte unul, ba ambele cu un sfert de masă și așa mai departe. Problema rămânea la a treia, pe care legile dure ale capitalismului transpuse la târgul ad-hoc de curve nu o ajutau deloc, poate și din cauza faptului că era simțitor mai urâtă decât ”prietenele” ei (pe care aveam să aflu în scurt timp că nici nu le cunoștea). În trei ore, celelalte două fete săvărșiseră deja cel puțin cinci numere de căciulă, tot plecând de la masă și întorcându-se, în timp ce a treia stătea demnă și sorbea dintr-un pahar de apă plată, singură într-un colț uitat de lume și de masă, pentru că nici chelnerul cel galant nu mai apăruse (săraca!) după ce-i mirosise prestanța.

Într-un moment în care celelalte două erau la serviciu la etajul doi sau poate trei, mi-am sorbit ultima gură de vin din pahar și m-am dus lângă ea, urându-mă pentru ce aveam să fac, să-mi fac, să-i fac. Îi zic:
– Câți ani ai?
Se uită la mine cu o sprânceană ridicată. ”Aia era problema ta?”, pare să zică, dar de fapt zice doar:
– 19.
– Sigur?
Nici un răspuns, doar un zâmbet superior care aproape că m-a făcut să-mi înving compasiunea și să mă întorc la locul meu. Îmi regăsesc rezervele de supererou, însă, și-o întreb cu voce de Batman transformat:
– Părinții tăi știu cu ce te ocupi?
Din nou privirea îmi spune ceva urât, o înjurătură chiar, dar vocea altceva:
– Nu-i interesează.
– Și cu fetele astea ce-i, sunteți prietene?, zic, arătând aiurea cu degetul în sus, către o cameră sau poate către alta.
De data asta spune exact ce gândește:
– Nu le cunosc… Niște curve!
Râd sincer și cât pot de neofensator și nemalițios.
– Și faci bani din treaba asta?
– Da.
De data asta râd în sinea mea zicându-mi că poate fătuca nu e chiar atât de proastă, în fond ce mic întreprinzător și-ar vorbi de rău afacerea?
– Câți bani? (pot fi extrem de enervant când pun întrebări, copiii mici sunt copii mici)
– Păi… (stă un pic pe gânduri, gest fără îndoială studiat, ceea ce din nou mă amuză) Luna trecută cam 25 de milioane.
Și atunci încep. N-o mai las să vorbească timp de câteva minute bune, minute în care îi spun de ce nu e bine ce face, care-i scăparea, care-i salvarea, ce pași ar trebui să urmeze de atunci încolo, ce opțiuni are, că e tânără, că se poate, că de ce să dispere, că… Mă rog, prostii de astea de om beat. Când zâmbește cu superioritate parcă nu mai e așa urâtă. Dar am și băut mult.
– Aha, zice, și se oprește.
– Cu cât taxezi numărul?
– 200.
Îi întind două sute. Se uită în jur, la masă sunt încă peste 10 persoane. O lămuresc cu gesturi mai largi decât ar fi făcut un om treaz:
– Fără sex, poate te lași în seara asta.
Nu-i ia. Nu-mi vine să cred. Dar chiar nu, nu vrea să ia banii. Mâna îmi cade pe masă și, când realizez penibilul situației, bag bancnotele la loc în portofel. Și atunci am acel moment de luciditate. Acel moment de ”băi, dar prost mai sunt”. Acel moment în care în sfârșit mă autoapreciez corect. Cine sunt eu să-i țin predici fetei? Și cine sunt eu s-o jignesc în asemenea hal? Să-i dau bani fără să cer nimic în schimb a fost cu siguranță o umilință mai mare decât cea la care au supus-o toți bărbații care au ocolit-o cu privirea când s-au dus în camere cu celelalte două. Mă simt îngrozitor, tot alcoolul mi se scurge din cap înspre picioare și simt jena limpede, cum aș fi simțit-o pe trezie. Realizez că e nevoie de o acțiune radicală pentru a repara onoarea fetei și decența mea, așa că mă ridic și-i fac un semn încet din cap:
– Hai.
Se ridică și mă urmează ca un cățel. În liftul transparent dă să se apropie de mine, dar întind mâna s-o opresc. Mi se pare că liftul ăla e atât de transparent încât mă văd nu doar oamenii de la alte etaje, ci oamenii din alte localități, prietenii, rudele, fostele, toți. În cameră, acceptă în sfârșit cele două bancnote și se angajează într-un sex oral peste așteptări, dar tot prost, mai ales în context. Nici măcar să închid ochii nu pot, îi învârt bezmetic în diferite puncte de pe tavan și mă gândesc cum aș putea să simulez un orgasm pentru prima oară în viață. Dar fata își face treaba dârză și cu dedicație și termină, în cele din urmă. Cât să fi trecut? Prea mult. Îmi închei primii doi nasturi de la blugi și mă uit la ea vinovat. Sunt surprins să văd în ochii ei ceva ce pare să fie bucurie.
– Ce-ai?
– Mi-a plăcut, zice, și rânjește ca proasta.
Nu-mi vine să cred. Aș râde dacă totul n-ar fi atât de suprarealist. Trebuie s-o gonesc.
– Mă duc să fac un duș, poți să mergi la masă, că o să cobor și eu.
Bucuria i se transformă în dezamăgire; din nou privirea de câine bătut. Insuportabil. Cedez.
– BINE! Așteaptă-mă aici și coborâm împreună.

Două zile mai târziu, când tot acel weekend părea să nu se fi întâmplat niciodată, primesc cerere în prietenie pe Facebook chiar de la ea. Mă amuză într-atât gestul încât accept. La nici 5 minute, singurul prieten din lista de Facebook care a fost cu mine în acea seară lasă un comentariu scurt la noua mea împrietenire de pe Facebook: ”mă bag naș”. Ea îi dă like. Eu șterg repede toate urmele și chiar închid laptopul, de parcă făcând asta aș putea să anulez totul. Apoi îmi vine să râd și mă gândesc că fata asta ar merita să scriu, odată, un text despre ea. Despre fata care își ia jobul într-atât de serios încât nu doar că face toate perversiunile clientului, dar se mai și îndrăgostește în bani. Câți dintre voi vă puteți lăuda cu o asemenea conștiinciozitate la corporație? Mulți faceți cur, dar câți faceți iubire, ă?

N-am mai vorbit niciodată cu ea după acea seară, dar sper sincer să fie și luni în care face mai mult de 25 de milioane. Vorba lui Johannis, cu toată sluțenia și stupizenia ei, face parte din România lucrului bine făcut.