– E tare urât orașul ăsta când plouă. Cine te-a pus să vii aici?
– De ce e urât când plouă?
– E urât și când e soare, dar ploaia te îmbie la contemplare. Ce să faci când plouă? Te uiți pe geam sau pe sub glugă și brusc devii conștient de tot. Bănuiesc că lucrurile frumoase par și mai frumoase când plouă, dar cine poate ști? Eu n-am mai văzut ceva frumos de nu mai știu când.
– Mie îmi place Bucureștiul.
– Serios? Mai mult decât… Cum îi zice orașului ăla de unde vii tu? Cahul?
– Măcin.
– Măcin, ah! Dac-aș avea vârsta ta și mintea mea, aș pleca din Motru direct la Măcin. Aveți niște munți frumoși acolo, și păduri, și Dacii vechi. Și când plouă pun pariu că e frumos.
– Când plouă stăm și mâncăm semințe, nu-i nimic de făcut la Măcin.
– Scrieți cărți, atunci. Descoperiți-vă pe voi înșivă. La dracu, Măcinul vă oferă șansa unică la autocunoaștere și voi, în loc să apreciați, plecați la București să vă chinuiți cu alea 5 milioane care or să vă mai rămână după ce plătiți tot ce-aveți de plătit într-o lună. Mă rog, asta peste cinci ani, când o să iei salariu, după cei doi ani în care toți o să te mintă cu internshipuri și…
– Avem un poet în Măcin.
– Vezi? Ți-am spus eu. Oraș pentru scriitori.
– De fapt nu în Măcin, ci din Măcin. Am auzit două babe pe la scară zicându-și una alteia: ”ai auzit de-al lu’ cutare? E poet la București!”.
– Mințeau, la București nu există poeți. Sau nu există decât poeți, nu m-am hotărât încă. Nu mai contează.
Ochii ei din Măcin m-au privit întrebător, cred. Nu pot să știu sigur, pentru că nu te poți uita în ochii oamenilor care știi că-s pe cale să-și irosească viața.
– Ți s-a întâmplat ceva?
– Ce să mi se întâmple?
– Nu știu, ceva rău.
– Depinde ce înțelegi prin ”întâmplat”.
– Ă?
– Viața, asta mi s-a întâmplat.
– Adică ce?
– Adică viața mea decurge în parametri absolut firești, chiar monoton, aș zice. Materialist vorbind, ca să zic așa, nu mi s-a întâmplat nimic. Doar că eu fiind o ființă conștientă, poate prea conștientă pe alocuri, am momente în care conștientizarea vieții, chiar așa deloc remarcabilă cum e ea, mă face să devin melancolic.
– Și melancolic e rău?
– Depinde, de la melancolie se poate trece ori la o stare depresivă, ori la una euforică, o euforie dulce și potolită așa, și eu aștept cu nerăbdare să văd ce urmează.
– Ca de la alcool?
– Exact! Hai să bem ceva.
– Hai.
– Nici măcar cârciumi nu avem pe-aici, chiar. Cel mai de Doamne-ajută vin se bea pe bordura din fața Realului.
– Atunci hai pe bordura din fața Realului.

– Mai întreabă-mă o dată dacă mi s-a întâmplat ceva.
– De ce?
– Ca să spun ceva profund.
– Eh? Ce ți s-a întâmplat?
– Am murit.
– Când?
– Când am venit aici. Și tu ești moartă, doar că nu-ți dai seama, că ești mai proaspătă.
– Cred că m-am îmbătat, e bun merlot-ul când ești mort.
– Mai rar ca noi, suntem niște oameni cărora le place să-și trăiască moartea.
– Joie de mourir, nu?
– Ești din ăia care vorbesc franceză când se îmbată? Încetează.
– Care-i cel mai mare pericol când ești mort?
– Să votezi cu PSD.
(neinteligibil în continuare)