”Eu sunt Andrei și sunt un ratat. Serios. Nu am realizat nimic de care să fiu cu adevărat mândru în viață.” Așa mi-am început discursul. Nu pe ăla de la ratații anonimi (la întâlnirile alea încep altfel), ci pe acela de la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când catalogul a ajuns la mine. S-a râs în sala de clasă. Doar că eu nu glumeam și n-o fac nici acum. Mă apropii de pragul critic de 30 de ani și acum nici măcar Kamikaze, revista la procrearea căreia am participat (alături de alți părinți), singura realizare cu care mă mai mințeam până acum, nu mi se mai pare așa mare șmecherie. Nu mai am timp până la 30 de ani nici să scriu o carte, nici să fac un copil și cu toate astea voi face, chiar acum, singurul lucru cu care o să mă mândresc la bătrânețe când o să cântăresc intervalul de la primul meu plânset la zâmbetul forțat din ultima secundă în care voi fi avut 29 de ani. Vă voi vorbi despre mama.

(Aici am făcut o pauză cam de 15 minute de la scrierea textului, neștiind cum s-o spun. E prima oară când mi se întâmplă să mă opresc atâta timp dintr-un text în care sunt cu adevărat implicat. De fapt, e prima oară când nu pot să scriu ce simt; vouă poate vi se întâmplă mai des, dar mie – mă știți doar – nu, niciodată. M-am gândit să vă spun că mama e perfectă. M-am gândit să vă spun că nu mi-o amintesc făcând vreodată ceva greșit sau incorect, cel puțin nu față de mine. Dar nu e bine așa. Ultima parte e chiar foarte greșită.)

Mama n-a fost corectă față de mine niciodată. Dac-ar fi fost corectă, probabil, m-ar fi tratat cu răceala urâcioasă cu care am tratat-o eu tot timpul. În momentele mele de egoism feroce și prostie crasă, m-am gândit că atitudinea asta a mea i s-ar putea datora. Că tocmai faptul că m-a copleșit mereu cu sentimente, purtări și acțiuni pe care nu le meritam, m-au făcut pe mine, tip deloc mămos și incapabil să-mi exprim sentimentele, să mă port urât, poate tocmai ca să contrabalansez cumva acea avalanșă de sacrificii și cadouri. De când am plecat la facultate, mereu, când mai trec pe acasă, mama mă pupă forțat când intru pe ușă, iar eu mă strâmb sau chiar protestez sau mă apăr cu antebrațul, dacă nu cumva îl am ocupat cu bagajele (e șmecheră, s-a prins că dacă am mâinile ocupate nu pot s-o țin la distanță și se repede la mine de cum intru, din cauza asta încerc să mă limitez la un singur troler când mai părăsesc Bucureștiul). În primii ani în care am fost plecat, mă mai suna. Îi răspundeam foarte urât (cum să mă suni dacă nu ai ceva foarte important să-mi zici?!) sau deloc, așa că acum nu mă mai sună decât foarte rar, dar asta nu pentru că s-a săturat s-o reped, ci pentru că toată viața m-a crezut, pare-mi-se, un fel de supraom, iar dacă supraomul crede că ceva e bine, chiar și când acel ceva este să nu vorbesc cu ea la telefon, atunci așa e bine la modul absolut.

Serios, nu știu dacă mama a crezut vreodată că eu am luat vreo decizie proastă în viață, chit că eu nu-s deloc printre cele mai inspirate persoane pe care să le cunosc. Dintre toate lucrurile pe care le-aș putea rememora, cred că relația mamei cu fostele mele prietene e cea mai edificatoare pentru ce încerc să zic (nu, încă nu reușesc să găsesc cuvintele). Mama mi-a iubit fiecare fostă prietenă cu totală dedicare din primul minut în care le-a cunoscut până… Până acum, de fapt. Așa cred. Ea nu-mi spune, dar pun pariu că le mai iubește încă. De altfel, tragedia pentru bietele fete a fost că mama le-a iubit pe toate mai mult decât le-am iubit eu, ba tare mi-e că mai mult decâ le-aș fi putut iubi eu. De ce? Pentru că erau ale mele. Pentru că erau decizia mea. Nu vreau să fiu rău și să spun că mama nu le iubea pe ele pentru ce erau, dar pe jumătate, cred, iubea faptul că ele erau o opțiune intimă a mea, iar pe mine nu mă vedea înșelându-mă. M-am ferit să spun că mama e mama perfectă, dar soacra perfectă e cu siguranță (n-o spun ca să fiu mai eligibil, cred în continuare că nici măcar mama nu poate reprezenta un motiv serios pentru ca o femeie să-mi suporte toate rahaturile). Cred că dacă m-aș duce mâine la mama cu un sudor gras și slinos, pe la 50 de ani, cu mustață, chelie, dinți îngălbeniți de tutun și de viață și al cărui tic nervos este să-și scoată mucii din nas, să și-i întindă frumos de pe un deget pe altul, apoi să-și treacă rebel mâna prin păr, dacă m-aș duce cu individul ăsta la ea, așadar, și i-aș spune: ”Mamă, el e Marcel și e sufletul meu pereche, iar eu sunt aleasa lui pentru a ne petrece împreună tot restul zilelor, iar în legătură cu copiii să stai liniștită, că deja are el cinci din căsătorii anterioare și pe ăia doi care-s încă minori o să ți-i dăm ție să-i crești”, mama l-ar iubi și pe Marcel*  fără să-mi adreseze măcar o silabă de reproș.

Nu știu dacă mai e cazul s-o spun, dar mama cred că a citit fiecare literă pe care am scris-o vreodată și i-a plăcut, indiferent că am scris despre fotbal, sex oral, defecare, efecte ale bolilor venerice, droguri sau chestii absolut jenante în jurnalul cu michi mauși din generală și liceu, nu tocmai secret dar răvășitor prin suferința pe care o emana. Cu toate astea, eu nu-mi amintesc să fi scris vreodată ceva despre ea. La cât am scris (că-s și prolific, deh, ca orice bou plin de el), nici nu cred că se mai aștepta, săraca. Să-i spun că o iubesc probabil nu voi putea niciodată. Nu știu dacă pentru că sunt eu un nesimțit. Prefer să cred că n-o fac pentru că e prea puțin, în fond am distrus semnificația acestor două cuvinte spunându-le de vreo cinci ori în viață unor biete fete (cred că la vreo două) despre care acum nu-mi mai amintesc chestii coerente, deci bănuiesc că am cam exagerat la momentul respectiv. Nu știu dacă le încălzește cu ceva, dar sunt convins că mama știe și care e culoarea lor preferată, și ce tabieturi au dimineața când intră în baie, și cum le-ar plăcea să fie cerute în căsătorie.

Mamă, te rog să reziști tentației de a mă suna după ce citești textul ăsta. O să-ți răspund mai urât ca niciodată. Pe de altă parte, chiar și așa, insuportabil și antipatic, în momentele în care nu se uită nimeni sau doar câte unul care știe să păstreze secrete și cu ființele sau lucrurile care o merită, sunt bun și afectuos, și sunt așa datorită ție. Ție și geneticii, mă rog, nu te umfla în pene chiar așa tare.

* stai liniștit, Marcele! Am înțeles că ai familie și că vrei să păstrăm relația secretă. Eu tot cred că tu, dragul de tine, te rușinezi de ticul tău, pe care l-ai repeta o dată la trei minute în momentele acelea în care te gândești că ai fi foarte emoționat, și din cauza asta refuzi să-mi cunoști părinții.