Dacă e să faci ceva bun, o faci repede. Ca un leucoplast smuls brusc de pe rană. Apologizez frecvent importanța profitării de timpul potrivit, iar timpul potrivit e mereu chiar atunci când îți vine ideea; sau cheful. Timpul potrivit să ieși cu o fată, timpul potrivit să-ți dai demisia, timpul potrivit să faci ceva ce crezi că ar putea să te facă fericit și, că tot veni vorba, timpul potrivit să pleci din țară. Mereu, dar mereu, timpul potrivit e pe loc.

Orice întârziere, fie ea minusculă, te costă mult, pentru că timpul devine din ce în ce mai nepotrivit. Și nu pentru că universul ar lucra ca o roată a norocului de pe care trebuie să sari fix când trece prin dreptul câștigului cel mare; deși poate e și asta. E simplul fapt că puterea obișnuinței e lucru mare. Când te obișnuiești cu ceva, lucrurile excepționale nu doar că par complicate, dar începi să te convingi chiar că nu merită să lupți pentru ele. Hei, am deja o prietenă și e destul de ok, cred că o iubesc. Jobul e cel care mi se potrivește, în fond fac asta de atâta timp. Iar România e o țară atât de frumoasă și de interesantă, n-aș putea să plec de aici. Dependența nu provoacă doar oroare de bun, ci și dragoste de rău.

Orson Welles povestea (fragmentul apare în conversațiile publicate de prietenul său Henry Jaglom) pățania celui mai reputat critic de teatru și film al vremii, George Jean Nathan pe numele său. Nathan nu era doar un critic extrem de acid și de dur, pe care mai toți actorii îl urau, ci și un tip extrem de zgârcit (”mult mai zgârcit decât Chaplin”, după cum îl caracterizează însuși Welles), pe care îl urau și chelnerii, și liftierii, și parcagiii și cam toți oamenii care lucrau direct cu el, în servicii. Și aveau să lucreze mulți cu ciufutul Nathan, pentru că acesta a locuit 40 de ani la Hotel Royalton, în New York. După primii 10 ani de stat la hotel, Nathan devenise celebru pentru faptul că nu lăsase bacșiș nimănui, nici măcar o dată, deși intra zilnic în contact cu personalul hotelului. Nu, nici măcar de sărbători, nici măcar pentru prestații cu totul excepționale (iar acestea erau numeroase, Royalton-ul fiind pe atunci, ca de altfel și acum, unul dintre cele mai mișto hoteluri din New York). După 10 ani, unul dintre chelneri decide că enough is enough și face un pic de pipi, doar un pic, în obișnuitul ceai al lui George Jean Nathan. Nici o reacție din partea acestuia. A doua zi, face din nou puțin pipi. Criticul tot nimic. Pipi-ul în ceai avea să devină o obișnuință în următorii ani. Și o făceau toți chelnerii de la Royalton, nu doar unul. Pentru că ei sperau cu adevărat ca Nathan să se prindă odată ce bea, ei să se simtă răzbunați și zgârie-brânză să-și învețe lecția. Din cauza acestei porniri, raportul dintre ceai și urină era tot mai dezechilibrat, ajungându-se, pe final, ca pipi-ul să depășească lejer jumătate din ceașca de ceai. Deja știa toată lumea teatrului din New York de băutura magică pe care o bea zilnic nemilosul critic care îi distrugea în cronici; știau, bineînțeles, și toți chelnerii. Și mai toată lumea știa, ca s-o zicem p-aia dreaptă, mulți chiar veneau după-amiezele în lobby-ul de la Royalton pentru a-l vedea pe Nathan sorbind din licoare. Din câte se pare, criticul nu a aflat niciodată de farsa epocală și întinsă pe decenii la care a fost supus. Povestirea lui Welles se încheie cu Nathan ducându-se la unul dintre restaurantele din apropierea Royaltonului (și acela celebru, 21 pe numele său) să-și bea ceaiul, tabiet pe care-l săvărșea rar la un alt local. Ei, și la o masă cu mai mulți actori, cu toții la curent cu dieta pe bază de urină a lui Nathan, motiv de crize prelungi de râs în spatele multor cortine new yorkeze, criticul s-a plâns exasperat: ”Oribil ceai au ăștia de la 21! De ce nu l-or putea face și ei cum îl fac cei de la Royalton?!”.

Aceasta este, prieteni, puterea obișnuinței. Deci data viitoare când găsiți motive să nu plecați din țară, de pildă, nu uitați: acesta pe care-l simțiți dulce și plăcut în gură este rahatul pe care-l mâncați de douăj de ani. E bun, ă? E bine în România, nu? Îți place la serviciu, a? Îți iubești partenerul de viață, este? Daaa, ești fericit! Păi, și nu e bine?