Era din Buhuși, deși majoritatea colegilor ei de la facultatea de jurnalism credeau că, de fapt, ar fi din Tecuci. Desigur, asta nu era vina ei. Mai degrabă era vina faptului că odată, la un seminar, venise vorba de muștarul de Tecuci și un băiat din penultima bancă a zis ”A, d-acolo de unde e Monica!”, și toată lumea a râs. Băiatul era din Sfântu Gheorghe. Ăla din Tulcea, nu ăla de la unguri. Confuzia se mai datora, desigur, și faptului că studenții de la jurnalism sunt niște labagii care nu știu geografie. Monica iubea comediile cu adolescenți (avea dat like pe Facebook la toate cele opt American Pie-uri), să fumeze marijuana vara înainte, în timpul concertelor, dar și după, să iasă cu prietenii de o hipstereală moderată în localuri aflate în semilegalitate, să-și dea importanță pentru că e fană pe FB a tuturor site-urilor românești de pseudoumor relativ celebre și să fie atinsă ușor, în timp ce dansa în club sau pe plajă la Stuf, de necunoscuți aflați în drum spre baie. Monica ura oamenii conformiști (sau cel puțin pe ăia care i se păreau ei conformiști), coca cola de cireșe, Tecuciul și gravitația. Dacă ura pentru Tecuci e lesne de înțeles de unde provenea, cea pentru gravitație era ceva mai veche. Ura gravitația pentru că sânii imenși îi atârnau inadmisibil, cu sfârcurile ca doi vectori care arătau invariabil înspre sol,  încă din al doilea semestru al clasei a zecea, când aproape că era virgină și nici nu s-ar fi putut spune că purtase foarte mult timp sutien, deci toate celelalte motive pentru care s-ar fi putut revolta împotriva universului picaseră mai ceva ca propriile-i țâțe, gravitația rămânând singură pe lista suspecților. Poate că, în acest moment al poveștii, ar fi corect să precizăm că gravitația nu prea se sinchisea de sentimentele Monicăi pentru ea. Monica folosea exagerat de des cuvântul ”dubios”, atât în sens pozitiv cât și negativ, lucra într-un fel de intership semiplătit la un ziar aflat în agonie și îi plăceau foarte tare ghilimelele, pe care le punea nu doar când cita persoane, ci și ca să atragă atenția asupra cuvintelor folosite cu alt sens decât cel uzual, a figurilor de stil și a pasajelor unde a fost sarcastică. Nu era nici fericită, nici deprimată. Trăia și-atât.

Se născuse în București și, dacă ar fi fost ceva mai inteligent, ar fi fost complexat de asta. Așa, însă, simțea doar o nemulțumire difuză, pe care nu și-o putea explica, și pe care și-o trata purtând haine prea largi pentru constituția lui astenică, tatuându-și pe corp animale mitologice (mereu pornea de la un animal obișnuit, chiar de genul celor găsite prin gospodărie, pe care le făcea mitologice adăugându-le între una și patru perechi de aripi; rezultau găini cu multe aripi, de obicei) și în general împodobindu-și fizicul cu tot felul de briz brizuri care distrăgeau, credea el, atenția de la faptul că îeșise din sectorul 2 al Bucureștiului doar de 18 de ori, de la naștere și până la terminarea liceului. Dar cel mai distinctiv semn al lui era un cercel ciudat în urechea stângă, foarte mic și de o culoare nedefinită, care-i făcea pe toți cei care-l vedeau prima oară să creadă că e o bucățică de mizerie rămasă pe lobul urechii după ce a mâncat sau a săvârșit o altă activitate vulgară de acest gen, pe primul loc în lista explicațiilor pentru prezența acelei chestii pe ureche fiind, pentru necunoscuți, faptul că mâncase cu mare poftă o felie de pepene și un sâmbure îi rămăsese lipit într-o zonă greu accesibilă unui om grăbit, cu un șervețel normal la dispoziție. Lui Alex îi plăcea: să facă sex noaptea pe capota Toyotei sale Celica, dar și în general, să asculte muzică electronică, dar și alte genuri, să dea limbi în pizdă, dar și în alte locuri, să facă poze artistice alb-negru, dar și color, și să călătorească în țări cu ieșire la mare; și atât, pentru că n-ar fi dat banii pe-o amărâtă de țară cu munte. Ura curvele de genul ălora care se fut din prima seară, poliția rutieră, Windows-ul și oamenii urâți (el fiind un tip frumușel și cu relativ succes la dame, să ne înțelegem). Citatul lui preferat, după care își ghida viața, era ”trăiește clipa”, dar el nu știa asta, pentru că nu-și mai amintea cum se traducea chestia aia din latină pe care o pusese la cover-ul de Facebook cu mulți ani în urmă.

Dacă oricare dintre ei ar fi întârziat mai mult la baie în dimineața aceea, există șanse de peste 99% ca întâlnirea despre care vreau să vă vorbesc și care avea să schimbe cursul vieții lor și al universului însuși, până la urmă, să nici nu se fi produs. Din fericire, ea și-a sfidat starea perpetuă de constipare nemaiașezându-se pe WC, pur și simplu, și s-a simțit de-a dreptul rebelă că în acea dimineață nu a îndeplinit cele 10 minute de efort de obicei zadarnic. Așa că s-au nimerit amândoi în acel bar, când deja chelnerii puneau scaunele pe mese cu figuri exasperate. Ea pusese stăpânire pe microfon și era la al treilea bis de karaoke pe ”Oh, Carol”, cu singura prietenă rămasă în bar sunând disperată cunoștințe comune care s-o ajute s-o ia de acolo. El tocmai intra în local cu doi prieteni cărora le plăceau manelele un pic cam prea mult. Căutau ceva deschis. Barul de karaoke nu era deschis, dar el (așa cum avea să consemneze într-un poem ulterior, primul pe care-l va fi scris) a văzut-o deschisă pe ea. Și chiar era. Deschisă și aproape pișată de beată și de sinceră. Cum l-a văzut, i-a zis: ”Vezi că ai ceva dubios pe ureche, un sâmbure de harbuz sau gen!”. Din intonație doar, a pus dubios între ghilimele. Dar nici nu trebuia să spună ceva. Pentru că a fost dragoste la prima vedere. Și la a doua. Și la fiecare vedere, începând cu acea primă întâlnire. Ceva ce prietenii nu înțelegeau, ceva ce i-a făcut să rămână în relații omenești cu doar o mână de apropiați, ceva absolut scârbos, așa cum atât majoritatea apropiaților ei, cât și ai lui, descriau.

Când și-au chemat părinții și cei câțiva prieteni rămași pe plajă, în seara aceea, nici unul dintre cei invitați nu bănuia măcar că vine la o nuntă. S-au trezit pur și simplu pe o plajă pustie, cu 20 de scaune aranjate exact lângă apă, pe două rânduri, și câte o hârtie micuță, cu numele, lipită de fiecare scaun. După ce s-au așezat, Alex și Monica au apărut de nicăieri îmbrăcați impecabil, el cu frac, ea cu o rochie de mireasă simplă și strânsă pe corp, care urla ”DUCAN!” la fiecare cută. S-au întors cu fața la ei și și-au rostit jurămintele de unii singuri, niște jurăminte foarte drăguțe și de efect, din care ne mai amintim doar ”lângă tine la bine și pe cât posibil la greu, atâta timp cât e alcool în casă” sau ”vom fi împreună până când moartea sau, mai probabil, divorțul ne va despărți, dar jur că o să te iubesc într-un fel și când voi fi recăsătorit, pentru că o parte din mine rămâne aici, pe această plajă, pentru totdeauna”. După ce cuscrii aproape că își reveniseră din șoc, a urmat altul. De nicăieri parcă, s-a auzit muzică. Era ”How Can You Mend a Broken Heart”, varianta lui Al Green, nu a poponarilor ălora de la Bee Gees, și Alex cu Monica au început să danseze ușor. Era clar din mișcările lor că nu făcuseră nici măcar un minut de cursuri de dans înainte, ba chiar părea să fie prima oară când dansează împreună. Și totuși, cei 20 de invitați și câțiva curioși care găsiseră nu se știe cum plaja virgină și asistau de pe margine au avut aceeași revelație: păreau perfecți, în timp ce dansau pe bluzul ăla tărăgănat, ca un întreg care s-a regăsit în sfârșit și acum se plimbă, împăcat și fără nici un alt țel în viață, pe nisip, cu patru picioare, două capete și un cercel în formă de sâmbure de pepene, neașteptând absolut nimic. Dar, când părinții aproape că răsuflau ușurați, au început să se dezbrace. Și-au dat jos fiecare bucățică de îmbrăcăminte, una câte una, până când au rămas doar în chiloți amândoi. El cu pătrățelele un pic stricate de ultimele luni de relație în care n-a mai avut timp de sală, ea cu sânii de care în orice altă împrejurare i-ar fi fost rușine, imenși și arătând către America de Sud. Și au continuat să danseze așa, dezbrăcați, îndepărtându-se încet-încet de cei prezenți și apropiindu-se de apă. Uite-i, acum sunt în apă până la glezne, iar acum deja până la brâu, iar acum nu se mai văd, pentru că sunt prea departe și e prea întuneric. Și au dispărut așa, în apa mai caldă decât nisipul, și abia atunci tatăl ei, care mereu a fost un pic prea critic cu propria fiică (cu atât mai mult cu ginerele său), a îndrăznit să-i zică neveste-sii, chiar dacă nimeni nu poate ști dacă chiar a intenționat s-o spună suficient de tare încât să fie auzit pe toată acea bucățică de plajă, cum s-a întâmplat: ”Ei, n-ar fi prima oară când dragostea salvează doi oameni care păreau condamnați. Îți mai amintești, draga mea?”.