Am un coșmar recurent: se face că sunt pe o plajă, la câteva minute după ce Pământul a fost zguduit de un cutremur. Îmi petrec mult timp, zeci de minute sau chiar ore, încercând să conving oamenii că o să fie rău. Nimeni nu mă ascultă. Sunt caracterizat drept lipsit de tact și răbdare, catastrofist, exagerat, prea sigur de mine, arogant și, bineînțeles, nebun. Apoi, după o oră, două sau zece, toată lumea moare, inclusiv eu. Și apoi adorm. Da, adorm, nu mă trezesc, pentru că ăsta e un coșmar pe care-l trăiesc doar cu ochii deschiși.

Când văd valul de ignoranță pură venit dinspre generația tânără, mai ales, mă simt ca un prezicător nebun. Zic ignoranță, nu prostie, pentru că proști eram cu toții, atunci când eram tineri sau, mai rău, adolescenți. Doar că nu eram niște proști autosuficienți. Eram niște proști care-și admiteau, măcar parțial, condiția și se luptau în permanență să și-o depășească; să afle și să știe, dar să afle și să știe adevărul. Acest mic, dar esențial, grad de umilință nu mai există la generația crescută cu internet. Excesul de informație este tratat, în mod catastrofal, ca exces de cunoaștere. Or, într-o lume a tabloidelor, a blogurilor, a site-urilor de umor fără umor care prezintă minciuni ca și când lumea ar trebui să se prindă că-s glume, a tinerelor pentru care Paler și Coelho sunt o lumină iar Tony F. Poptamas un ghid gratuit și neostoit prin adevărurile vieții, acest exces de informație conține doar o doză incredibil de mică de realitate și încă una și mai mică de utilitate. Știu, am citit (chiar multișor) despre catastrofiștii care vedeau orice nouă tehnologie drept o potențială sursă de pierzanie. Doar că de data asta simt că chiar se întâmplă. Internetul în special, dar și alte tehnologii uimitoare care ne-au transformat în niște puișori de cioară care-și așteaptă hrana fără să se miște și care înghit orice li se dă, vor fi cu adevărat marele rău al secolului. Scenariul din adorabilul Wall-E deja nu mai e SF, chit că e desen animat. Pentru că, să fim sinceri, câți citiți în același timp în care stați pe internet? Sau, chiar și atunci când ieșiți, ce anume citiți, aflați încă sub imperiul ponturilor tembele venite de pe Facebook?

În 2004 a avut loc, în Oceanul Pacific, cel mai puternic cutremur din istoria înregistrată a seismelor – 9,2 pe scara Richter – plus o durată de vreo 9 minute – un monstru, deci, dar unul marin. S-a simțit tărișor, dar pe majoritatea plajelor nu a făcut practic nici o pagubă. Imediat după zguduitură, sute de mii de turiști și milioane de localnici s-au întors la ceea ce făceau, unii chiar pe plajă. Era cald și totul revenise la normal, singurul eveniment care a întrerupt cât de cât liniștea a fost retragerea inexplicabilă a mării cu câteva zeci sau chiar sute de metri, transformând ceea ce până atunci era fundul apei într-o plajă drăguță, cu pești zbătându-se pe care-i puteai culege de jos. Drept pentru care veselii turiști s-au mutat cu păturile mai spre apă și s-au distrat cu copiii în mâl. Au fost câțiva oameni care au prorocit dezastrul ce avea să vină după câteva ore (între una și 16), dar puțini i-au ascultat. Unul dintre salvatorii care a prevăzut tsunami-ul a fost o fetiță de 10 ani care învățase la ora de geografie despre semnele unei asemenea catastrofe; ea a reușit să-i convingă pe vecinii de nisip că trebuie să părăsească zona urgent, dar a fost doar un caz izolat.

De ce e important să citești, mă veți întreba. Și, într-adevăr, oamenii par să se descurce și așa. Pentru că a te descurca la noi înseamnă, pe scurt, a avea bani, deci influență, deci respect, deci tot ce vrei. Într-o societate diformă, cercul vicios care se creează e aproape imposibil de întrerupt: nu citim pentru că nu știm ce trebuie să vrem de la viață și nu știm ce trebuie să vrem de la viață pentru că nu citim. Lecturile serioase și atente (nu alea de căcat pe care le consideră puștanii de azi, unii dintre ei, lecturi) sunt singurele care te pot dezvolta armonios nu doar intelectual, ci și moral. Cu cât citești mai mult, cu atât ești mai bun la a discerne binele de rău, devii nu doar un individ mai inteligent și mai pregătit, ci și (poate mai important) un om mai bun. Când le explic persoanelor că au împlinit 18 ani că situația e extrem de gravă și că deja sunt contracronometru, mă acuză de intoleranță și lipsă de tact. Într-adevăr, poate metodele mele sunt un pic cam prea brutale și prea tranșante. Dar spuneți-le asta și celor care încercau, într-o zi caldă și liniștită de vară, să-i avertizeze pe niște oameni că un zid de apă înalt de 20 de metri se apropie de ei cu o viteză care crește pe măsură ce adâncimea apei scade. Poate veți găsi oameni care să aibă răbdare cu voi, dar nu cumva va fi prea târziu când veți vedea că am avut dreptate?

Întorcându-ne puțin la internet, cei 300.000 de morți rămași în urma tsunami-ului care a lovit coastele Indoneziei, Indiei, Sri Lankăi și Thailandei aveau, cei mai mulți dintre ei, acces la această minune a tehnologiei. Nu i-a ajutat mai mult decât pe fata aia de 10 ani. Ba mai rușinos de-atât: după ce au constatat efectele devastatoare ale celei mai mari catastrofe din istoria modernă a omenirii, specialiștii antropologi și-au imaginat că câteva triburi aborigene de pe insule din zona afectată au fost șterse de pe fața pământului. Surpriză, însă. Rata de supraviețuire în rândurile triburilor de indigeni a fost aproape de 100%. Folclorul tribului Onge din insulele Andaman (nici un mort, deși au fost într-una din zonele cele mai afectate), de pildă, vorbește despre ”o mare cutremurare a pământului urmată de un zid de apă”. Nu au trecut-o în cărți, dar e o legendă care circulă prin viu grai pe care o putem asimila cu învățămintele ce decurg din cititul cărților; a ălora care trebuie. Inutil să vă mai spun că și cea mai mare parte a animalelor de pe coastele lovite au supraviețuit, căutând instinctiv zonele înalte, după cutremur.

Paradoxul face ca voi să citiți asta pe internet. Să zicem că faptul că sunteți aici e rău, dar nu chiar atât de rău pe cât ar fi putut fi. Internetul poate fi un lucru minunat în mâinile unor oameni deja mobilați pe interior și care știu să se ferească de excese. În mâinile unor copii care cresc cu el, însă, e pierzanie. Pentru că atunci când mă plictiseam eu îngrozitor în verile din Motru în care nu se întâmpla nimic, mergeam la biblioteca orășenească și doamna bibliotecar nu-mi dădea nici porno, nici Farm Ville Heroes, nici Piticigratis, nici YouTube, nici Antena 3. De bine, de rău, într-o bibliotecă micuță dintr-un oraș la fel de mic ajunseseră doar cărțile care erau musai de citit. Nici un fluture, nici o Lorena Lupu, aproape nici un contemporan, de fapt. Am avut noroc? Posibil. Dacă ar fi ajuns internetul și la Motru cu 10 ani înainte eram și eu la fel de prost ca voi? Probabil. Dar uite că nu sunt, boilor, și, deși nu-l văd, simt valul cum se apropie. Iar valul prostiei voastre vă va omorî într-un mod mult mai cinic și mai chinuitor decât a făcut-o apa cu amărâții ăia de pe coaste. V-aș explica exact cum, dar nu am timp și oricum nu m-ați crede. Promit însă că veți înțelege după primele 100 de cărți bune.