Dorm, în medie, 5 ore pe zi, și orice apropiere a iernii mă bucură, pentru că astea înseamnă nopți mai lungi. Scriu noaptea. Ascult muzică noaptea. Îmi fac cumpărăturile noaptea. Îmi programez, pe cât posibil, întâlniri noaptea. Trăiesc noaptea. Dar cel mai în viață mă simt când stau într-un câmp deschis, cât mai departe de luminile orașului, și mă uit la stele. Dacă știi să-l privești, cerul nopții îți va tăia respirația. Este cea mai frumoasă poveste spusă vreodată, mai importantă și mai frumoasă decât orice listă de 10, 100, 1000 sau un milion de cărți pe care ai putea-o posta pe Facebook. Povestea Universului însuși. Și povestea ta.

Când te uiți la stele nu vezi doar obiecte aflate la distanțe atât de mari încât le vezi acum așa cum erau acum 10, 100 sau 10.000 de ani. Vezi Universul așa cum era acum unul sau chiar două milioane de ani. Lasă-te pe spate în iarbă, noaptea, cu un binoclu ordinar cumpărat din acceleratul Videle – Roșiori (de la orbi, ah, ironia!) și o să vezi, prin lentila aia preistorică, exact ce vedea Galilei acum 400 de ani: o să vezi fotoni ai Universului care au plecat spre tine acum unul sau chiar două milioane de ani. Pentru că a trage cu ochiul înspre cerul nopții nu înseamnă doar a privi în spațiu ci, mai ales, mai frumos și mai important, a privi în timp.

Acum lasă binoclul deoparte și propria ta mașină a timpului te va duce chiar și mai departe decât erai acum o secundă, când merseseși doar o aruncătură de băț în trecut, 400 de ani, spuneam, și te puseseși în pielea lui Galilei. Lasă binoclul deoparte și vezi ce vedeau strămoșii tăi. Strămoșii tăi nu pe linie genealogică, ci biologică. Vezi exact ce au văzut primii oameni. Înainte să știe la ce se uită, înainte să se adune în comunități, înainte chiar să vorbească. Fii sigur că ești pe spate și cerul este tot ce cuprinzi cu privirea și o să-l simți, dulce-acrișor, invadându-ți papilele, nările, creierul: e gustul și mirosul vieții. E sentimentul de abandon pe care l-au avut și primii oameni. Cine știe dacă și ei se gândeau la tine? Cine știe câți dintre ei au avut, în orele acelea lungi de scrutat cerul, viziuni dumnezeiești ale viitorului care îi așteaptă și de care sunt responsabili?

Tu ai un avantaj față de ei, însă. Și nu mă refer doar la haine, foc, electricitate, conservarea potențialei prăzi în supermarketuri, internet cu poze cu Jennifer Lawrence goală și vehicule care permit migrația instantanee. Ai avantajul că știi la ce te uiți.

Uite-o pe μ Cephei, una dintre cele mai depărtate stele pe care o poți vedea cu ochiul liber. Este, se zice, de 2 milioane de ori mai luminoasă decât soarele. Și la 6000 de ani lumină distanță, ceea ce înseamnă că o vezi așa cum era acum 6000 de ani. E o supergigantă roșie și e pe moarte. Sau poate că a murit deja. Dacă s-a întâmplat, putem să ne așteptăm oricând, peste o secundă sau peste 6000 de ani, ca explozia supernovei care va fi fost odată μ Cephei să lovească Pământul și globii noștri oculari odată cu el. Poate că în locul în care tu o vezi acum (de fapt atunci) pe μ Cephei nu mai e nimic în acel moment. Sau e ceva? Da, este, doar va părea de aici ca fiind nimic. Va fi, de fapt, o superbă gaură neagră, mama singularității și a celor mai fanteziste teorii științifice. Uite-o și pe Betelgeuse, a cărei explozie iminentă va însemna un spectacol ceresc nocturn mai luminos decât luna plină. Și uite-o pe vecina Sirius, cea mai apropiată și cea mai luminoasă, scânteiând atât de drăcește încât lunar câteva sute de oameni o confundă și chiar o raportează autorităților drept un OZN; nu e OZN, nu te speria; nici măcar nu clipește, de fapt; din nou, ochiul îți joacă feste, pentru că tu o vezi pe Sirius prin atmosfera încărcată și turbulentă a Pământului, care distorsionează lumina venită de la biata stea, altfel destul de cumințică și devreme acasă, dimineața. Uite planeta Venus, vizibilă chiar și ziua, Luceafărul, cum îi zic unii care cred că e o stea; nu e, dar chiar și-așa este (și mai ales a fost) una dintre cele mai dragi și mai prețioase prezențe cerești pentru navigatori, fermieri și prezicători. Uite nebuloasa Orion, cea mai spectaculoasă constelație pe care o poți identifica pe timp de toamnă târzie și iarnă, o fabrică-maternitate și o grădiniță de stele, cea mai apropiată, la doar o mie de ani lumină distanță.

Uite galaxia Andromeda. Da, ai citit bine. Nu e doar o stea, ci o galaxie întreagă, cu atâtea stele în ea câte fire de nisip sunt pe toate plajele Pământului la un loc. Cum să n-o iubești? Ea și Calea Lactee aleargă una spre cealaltă ca-ntr-o secvență de comedie romantică proastă, pentru a sfârși, peste vreo 3 miliarde de ani, să se îmbrățișeze (aw!) într-un spectacol pe care n-o să-l văd niciodată nici măcar cu ochii imaginației, dar care chiar și așa mă face să plâng: două galaxii care au dansat de atâta timp una în jurul ceilalte intrând în coliziune, topindu-se una într-alta până când vor deveni una; cine va scăpa din acea ciocnire a titanilor? Noi cu siguranță nu vom mai fi aici să spunem povestea. Și, că tot veni vorba, uite-ne și pe noi. Da, ne putem vedea propriul cartier de aici. Stând ca barosanii la marginea galaxiei, în suburbia asta destul de liniștită din “sud-est”, putem vedea Calea Lactee dintr-o parte; o recunoaștem ușor, pentru că e cea mai mare aglomerație de stele de pe cer. Un adevărat New York al cerului, dar, mai important de-atât, propria noastră casă.

Acum ridică-te din nou în picioare, omule! Câte minute au trecut? 5, poate 10. De ce altă excursie ai nevoie? Ce destinație de vacanță mai exotică îți poți imagina? Ce concediu mai îndelungat te-ar putea satisface? Acum ți-ai reamitit că ești om. Că trebuie să trăiești, să trăiești mereu, să încerci, să faci, să afli, să descoperi, să vezi, să te bucuri, să explodezi, să cauți, să râzi, să plângi, fără încetare, fără să-ți oferi pauze de respiro, nebunește, stupid, plezirist, omenește. Du-te la serviciu, desigur. Plătește-ți chiria, taxele și facturile, desigur. Fă planuri meschine de viitor imediat, desigur. Fă dragoste cu un alt om, de sex opus de preferat, dar merge și-același. Fă copii și lasă-ți și tu urmașii prin preajmă, pentru a se întreba, la rândul lor, cine a fost înaintea lor și datorită cui sau pentru ce sunt aici. Fă tot ce societatea îți spune că trebuie să faci, pentru că asta e situația, ești cetățean al acestei planete și trebuie să te conformezi regulilor ei. Dar noaptea nu mai dormi așa mult. Noaptea vino înapoi pe câmpul pe care ți l-am arătat, lasă-te din nou pe spate și fii iarăși, pentru câteva minute, veșnic.