Să pice prima zi de toamnă tocmai într- o luni pare o conspirație mondială, o farsă de prost-gust la nivel înalt. Eu n-am fost niciodată la serviciu cu program, e 5:28 când scriu textul ăsta și probabil mă voi trezi destul de târziu și de bine dispus. Ăhă, până la ora aia voi vă veți de ceasul morții pe Facebook pentru o banală toamnă și o banală luni. Dar va fi singura voastră zbatere de azi. Pentru că, în genere, veți fi amorțiți în aceeași rutină cu ciclicitate mai degrabă săptămânală decât sezonieră. În afară de faptul că s-a terminat vara și (mda) e luni, totul pare că merge binișor, nu?

Așa mi se pare și mie. Doar că citesc lucruri alarmante. Hai, să le zic alarmiste. Dar nu la prietenii fani de teorii ale conspirației și clipulețe apocaliptice de pe iutub, ci în presa internațională serioasă. Editoralista Anne Applebaum (subiectivă și mai ales măritată cu ministrul de externe al Poloniei, dar totuși câștigătoare de Pulitzer) crede că al treilea război mondial e pe cale să înceapă și atrage atenția că și cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea celui de-al doilea planeta era în aceeași dulce înțepenire în care ne-au adus, poate, trei sferturi de secol de progres și relativă bună înțelegere. ”Pe tot parcursul vieții mele adulte mi-au fost arătate, iar și iar, fotografii din Polonia cu frumoasa vară a lui 1939: copii jucându-se sub razele de soare, femeile foarte șic de pe străzile Cracoviei. Am văzut chiar o poză cu o nuntă care a avut loc în iunie 1939, în grădina unei case dintr-o zonă rurală care acum este casa mea. Văzute azi, toate aceste poze poartă cu ele un parfum de apocalipsă, pentru că știm cu toții ce s-a întâmplat la scurt timp după. Luna septembrie avea să aducă, dinspre est dar și dinspre vest, ocupație militară, haos, distrugere, genocid. Majoritatea oamenilor care au participat la acea nuntă din iunie aveau să fie curând morți sau în lagăre. Nici unul nu s-a mai întors vreodată acasă”, scrie Anne în Washington Post.

Eu nu simt iminența războiului, dar simt în aer amorțeala de care vorbește doamna jurnalist cu mai mult fler și nas decât mine. Într-adevăr, nu mi se pare o stare bună ca să te trezești într-un război în care aceeași amorțeală mă face, de altfel, să nici nu cred. Dar, punând răul înainte și presupunând că se va întâmpla, eu cred că războiul va aduce și câteva lucruri bune, presupunând că nu va fi nuclear. Oricât de scrântită ar fi omenirea, nu cred că s-ar putea ajunge până într-acolo încât o singură bombă atomică să fie folosită. Ar însemna nu doar sfârșitul nostru fizic (foarte probabil), ci și un sfârșit mai profund, unul care va fi marcat sfârșitul umanității și al speranței. Presupunând, deci, că va fi război și va fi unul cât de cât în termeni clasici, eu zic că e bine că mai mor din bărbați, atâta timp cât femeile și copiii sunt în siguranță.

Eu ca bărbat mă simt pregătit. Și să merg la război, și să mor. Am aproape 30 de ani și simt că n-am făcut nimic notabil în viață. Războiul n-ar fi o chestie pe care mi-aș trece-o în CV, dar măcar ar trezi în mine niște sentimente mișto. Eroism, emoție, principii, viață. Mai în glumă, mai în serios, mi-am pus pe noptieră, la îndemână, A Farewell to Arms, de Hemingway și Im Westen nichts Neues, de Erich Maria Remarque. Eu le am traduse în română, desigur, dar titlurile cărților bune sună mereu mai bine în limba în care au fost scrise. Sunt două cărți superbe despre primul război mondial și trebuie citite împreună pentru că sunt scrise din tabere diferite. Am ținut cu americanii în război, dar îmi place mai mult cum a scris despre el neamțul. Le-am pus pe noptieră ca să le recitesc repede când aflu de război. Cu pușca învăț să trag pe parcurs, dar în general dacă ești mereu la curent cu primul război mondial, care a fost îngrozitor, eu zic că ești pregătit pentru orice.

Merită să moară niște bărbați pentru că unul dintre primele lucruri la care mă gândesc când vine vorba de bărbați este, nu știu de ce, știrea aia de vreo 6-7 ani cu șaormeria din București în sosul de maioneză al căreia s-au găsit peste șapte tipuri de spermă. Când un bărbat ejaculează în mâncare, zici că-i nebun. Când o fac șapte în același loc, zici că-s bărbați. Aproape că poți să generalizezi. ”Bărbații”, deci, și-au atins propriul nivel al incompetenței pe planetă. Când încep să facă labă în sosul de șaorma, e un semn că nu mai au nimic altceva de făcut în afară de-a muri dându-și cu bâtele în cap unii celorlalți. Și e bine c-o să moară. Și e bine c-o să murim, noi, bărbații.

Dar femeile n-ar fi bine să moară, pentru că femeile sunt mișto. V-aș putea înșira o sută de motive pentru care aș prefera supraviețuirea femeilor celei a bărbaților, dar nu vreau să fiu mai bun decât Cărtărescu în cartea aia altfel slabă și să mă trezesc citat pe blogurile pizdelor din online gen Cabral sau Radu F. O să vă spun doar unul: femeile merită salvate pentru relația delicată pe care o au cu părul lor. Credeți că v-a iubit vreodată o femeie? Oh, fiți convinși că nici măcar nu v-ați apropiat în inima ei vreodată de propriul ei păr. Părul acela din care uneori taie un centimetru și plânge două săptămâni că l-a stricat, apoi încă una că tu, prietenul ei, nici măcar n-ai observat dezastrul. Părul în legătură cu care se sfătuiește îndelung cu prietene: cum să-l vopsească, cum să-l fileze, cum să-l prindă, ce să-i mai facă. Deși n-am fost niciodată într-un război, am citit suficient și am suficientă imaginație ca să realizez cât de tare afectează o conflagrație de acest gen părul.

Așa că să-ți fie clar, Putin: dacă pornești căcatul ăsta de război, ai face bine să nu te atingi de nici un fir de păr din capul femeilor. Fă-o pentru ele, dar fă-o și pentru tine. Pentru că doar o mică arsură sau decolorare pe buclele unei stewardese, chelnerițe, muncitoare la Apaca, corporatiste, studente, pițipoance, funcționărese sau mai spune tu ce alte prejudecăți mai ai referitor la meseriile feminine, sau, mai rău, orice acțiune a ta care să afecteze părul tuturor femeilor dintr-o anumită regiune, și abia atunci te vei trezi, biet țar nebun, cu un inamic mult mai periculos decât NATO sau America pe cap.