Trei povești: despre viață, despre moarte și despre ceva între cele două

Trei povești: despre viață, despre moarte și despre ceva între cele două

(spuse în ordine inversă)

I

Doar ce ieșiserăm din comunism, cu toții, când am ajuns io la mare prima oară. Eram mic și ai mei m-au pierdut pentru câteva ore. Înțelegeți-i și pe ei, nu erau obișnuiți nici cu marea, nici cu a avea un copil (drept dovadă că de atunci pare-mi-se că nu m-au mai pierdut niciodată, ura!). S-a întâmplat că mă dădeam într-o tiribombă (nu, nu într-una din asta, era una din aia mică, cu buburuze în loc de vagoane) și am adormit, cu întreg corpul picat unde ar fi trebuit să fie măruntaiele buburuzei, dispărând chiar și din raza vizuală a paznicului tiribombei (sau ce dracu e ăla). Buburuzele au continuat să se învârtească, timp de mai multe ore, până când m-am trezit, am ițit capul din ascunzătare și m-a reperat un nene care m-a înapoiat șatrei. În timpul în care mă învârtisem în somn, ai mei continuaseră să mă caute disperați, deși tata (ca să vedeți de unde am moștenit talentul de a face glume cu totul inadecvate uneori) a întrebat-o pe maică-mea, la un moment dat: ”Îl mai căutăm sau facem altul?”. Se înțelege că eram destul de dezorientat când am coborât din tiribomba aia, dar pentru mine (mă gândesc la asta destul de des, de atunci, deși s-a întâmplat acum vreo 24 de ani) a fost ca și când aș fi coborât nu doar cu o amețeală de moment, ci cu totul defazat, aproape ca și când aș fi revenit într-o existență paralelă. Nu mi se pare că m-am rătăcit mult atunci, e drept. În multe situații de zi cu zi mi se pare că sunt atâââât de aproape să fiu normal, să reacționez ca toți ceilalți, să mă comport social acceptabil, dar mereu ratez câte ceva, mereu se întâmplă o mică chestie care mă face nu doar să fiu perceput drept vizitator din altă galaxie, ci să mă simt eu însumi străin pe-aici. E ca și când adormind în tiribomba aia aș fi ratat ceva foarte important, aș fi rămas în urmă un pic, doar un pic, și de atunci nu reușesc deloc să recuperez. Ca și când aș rata la mustață un tren, adormind în gară, după care aș alerga o viață întreagă după el. Fără îndoială un om oarecare care e văzut alergând după tren mai mult de un minut pare ciudat tuturor celor din acel tren și în general oricărui observator extern al grozăviei, dar uimirea tuturor se va accentua cu fiecare minut ce trece, așa că imaginați-vă starea de șoc crescând vertiginos, minut cu minut, la vederea unui individ care se jură că-i om normal, doar că (cu totul întâmplător, după un incident minor și nefericit) aleargă să se urce într-un tren timp de 29 de ani (și încă numărăm). E nasol să nu fii în tren, să știți, cu atât mai mult cu cât trenul după care fugi nu oprește în nici o stație. Dar mie îmi place trenul chiar și așa, de la distanța asta mică, de aia mă și încăpățânez să-l prind. Câteodată mai văd printr-o fereastră, alteori prind din zbor câte o discuție purtată pe geam, la țigară, în timp ce gonesc aproape de scara salvatoare, și, din timp în timp, oamenii buni, copiii mai ales, îmi aruncă o vorbă bună sau câte un măr. Continui să alerg, cu gândul la o singură chestie: în fond, trenul doar te duce undeva; când se va opri, voi fi ajuns în același loc ca norocoșii care au prins locuri înăuntru. Când se va opri, aceștia vor coborî din tren senini și vag plictisiți, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu o să merg la ei răsuflând din greu și-o să le zic: ”Băi, n-o să vă vină să credeți ce mi s-a întâmplat!”.

II

luana caineSăptămâna trecută rugam lumea pe Facebook să doneze bani pentru salvarea Luanei, o fată pe care nu o cunoșteam, dar despre care prietene comune mi-au povestit foarte rapid și precipitat că e (pe scurt) un erou și că o explozie petrecută într-un cabinet medical a adus-o într-o stare din care nu-și revin mai mult de 1% din oameni. Ei bine, cifrele reci au avut dreptate din nou și Luana nu a supraviețuit. Mi-a părut foarte rău, dar mărturisesc că poveștile spuse în fugă (evident, prietenii ei erau mult prea ocupați cu chestiuni legate de salvarea fetei decât să mă impresioneze pe mine cu povești) m-au atins doar la un nivel superficial. De plâns am plâns abia la o zi după ce aflasem că a murit, când am văzut o succesiune de poze cu Luana salvând un câine lovit de mașină de pe autostradă. Nu am plâns pentru că m-am simțit legat de ea prin faptul că și eu opresc de atâtea ori ca să văd dacă un animal lovit de mașină este chiar mort sau încă agonizează, nu am plâns nici măcar din cauza frumuseții gestului și a pozei, ci am plâns pentru că, chiar dacă acceptăm posibilitatea unei existențe de după, e greu de crezut că în aceea există câini care să aibă nevoie să fie culeși cu gingășie de pe marginea drumului. Am plâns pentru că Luana e acum, moartă pretutindeni fiind sau în viață în altă parte, mai inadecvată decât mine, cu trenul meu cu tot. Într-un univers cu adevărat perfect, cum îl descriu unii fizicieni, Luana nu ar fi murit niciodată, rămânând mereu în acea lume care are nevoie ca un câine, o pisică, o căprioară, un iepure, un cal sau chiar un om să fie salvați. Și-am mai plâns pentru că lumea însăși e un pic mai inadecvată acum, când a pierdut așa ceva, când i s-a oprit din învârtit o mică rotiță a cărei pierdere poate afecta, în capul meu cel puțin, întreg mecanismul. Nu a fost pentru prima oară în viață când am simțit că picioarele mi se înmoaie și trenul se îndepărtează tot mai mult, ba chiar când m-am întrebat dacă mai are rost să alerg.

III

Am mers după mult timp cu tramvaiul acum câteva zile, având mașina imobilizată într-un service, și nu gustam deloc repapropierea de lume și de transportul în comun. Era atât de cald încât mizeria din tramvai devenise lichidă, iar eu îmi așteptam stația cu jumătate din față lipită de geam, geam care îmi părea singura bucățică neaflată în pericol iminent de topire din toată șandramaua ce mă înconjura. Nemaifiind familiarizat cu simplul gest de a pleca pregătit cu apă în asemenea aventuri urbane, îmi era și foarte sete, iar setea laolaltă cu nervii, sudoarea și starea generală de disconfort mă făceau cu siguranță o prezență care emana acrime (și transpirație, e drept) prin toți porii. Cu toate astea, de mine s-a apropiat o fetiță cârlionțată cu niște ochi de un albastru (aș zice) nefiresc, care ținea în mână o sticlă de 0,5 de apă aproape goală. Nu mă pricep la copii așa că nu pot să estimez ce vârstă avea, între 3 și 6, să zicem, cert e că nu a făcut decât să-mi zâmbească și să-mi întindă sticla. Nu a coborât mâna până când nu am luat-o. I-am zâmbit la rândul meu și i-am făcut semn să ia sticla înapoi, întinzându-i-o, dar mi-a blocat mâna și mi-a împins-o la loc spre piept, în timp ce și-a strâns pumnul celeilalte mânuțe, cu excepția degetului arătător, pe care l-a îndreptat către mine și mi-a spus simplu, dar pe un ton aproape autoritar, cu siguranță imposibil de refuzat: ”Pentru tine”. Am apucat doar să-i zic mersi și să-mi mușc buza de jos ca să nu mă fac de râs bocind în public, iar ea a profitat de scurta mea ezitare ca să se întoarcă la maică-sa, care nu văzuse nimic din toată scena. Au coborât 30 de secunde mai târziu (eu mai aveam vreo trei stații de mers), și, abia după ce ușile s-au închis din nou, eu am băut gura de apă care mai era în sticlă. Avea gust de viață.

Atunci m-am gândit că poate universul chiar e perfect sau măcar se străduiește să fie. Atât de perfect încât, după o greșeală aproape impardonabilă pe care a făcut-o în cazul dispariției Luanei, a încercat imediat să repare ce mai putea fi reparat, înlocuind-o pe aceasta cu o fetiță care e în stare să ofere apă necunocuților însetați din tramvaie. Asta m-a făcut să-mi mai revin din dezamăgire și să alerg din nou, cu mai mult aplomb, după tren. Cine știe câte Luane de existența cărora habar n-aveam sunt în el? Sau poate într-unul din vagoane o găsesc chiar pe ea, fata din poza de mai sus, îngrijind o vrabie rănită după ce a intrat din greșeală într-un compartiment și s-a lovit de singurul geam pe care căldura nu l-a topit.

18 thoughts on “Trei povești: despre viață, despre moarte și despre ceva între cele două

  1. tu esti un om bun, bai baiatule. si scrii bine de tot. orice ti-ar spune frustratii si psihopatii din jurul tau. walk the line.

  2. Daca as avea talentul tau, sau macar daca as avea un gram de talent, as putea,poate , sa exprim efectul acestui articol asupra mea. Asa… iti dau doar cel mai mare “like”.

  3. Mi-ai dat unfriend pe Facebook…am simtit o amaraciune cand am constatat ca nu mai esti in lista de prieteni, pentru ca nu intelegeam de ce…Mi-a trecut. Nu mi-am schimbat parerea, esti un tip de isprava, cu o inima mare de tot. Chapeau pentru articol!

  4. Relevarea tragicului prin contrast; tulburătoare poveşti, Mantzy.
    Unii merg doar pe peroanele gărilor, ca nişte pietoni fără ţintă, pentru că adesea între noi şi acel peron e o chestiune de curaj. Asta despre trenuri şi viaţă.

  5. N-ar strica,din cand in cand,sa mai circulati cu mijloacele de transport in comun.
    SI CEI CARE LE FOLOSESC SUNT OAMENI!
    Mai coborati de pe piedestal,miticilor,si lasati-va masinile acasa,ca sa mai simtiti ce simt si oamenii de rand.Nu muriti daca transpirati si va e cald.Ce sa mai zica muncitorii (daca mai exista…) de la turnatorii si furnale?

    Tare v-ati mai boierit!……..

  6. E un frumos atat de banal pentru unii si totusi atat de profund…sa fii capabil sa observi si sa te adancesti in aspecte aparent simple de viata,total invizibile pentru multi …este ceva rar si pretios…

  7. Nu-mi place de tine ca om si nu sunt de acord cu stilul asta de jurnalism, de atitudine atent lucrata. Te citesc doar ptr ca salvezi caini, uneori, si ptr ca esti de partea asta a baricadei. Nu ma intereseaza nimic inafara de partea a II-a, care e scrisa realist, in niciun caz frumos. Spor la salvat fiinte aflate in dificultate!

Leave a Reply

Your email address will not be published.