Atenție: introducere lungă cu scopul de a crea o metaforă care nici măcar nu e atât de reușită

Vedeți dumneavoastră, eu pe vremea lui Iliescu (capitalism, toți ochii către Occident etc.) aveam apă caldă doar șase ore pe săptămână. Și apa rece era cu program, dar mă rog, să rămânem la aia caldă. Cum toate lipsurile din copilărie se manifestă la maturitate sub forma unor sechele a căror gravitate variază de la ”hazlii” la ”rușinoase”, după ce existența mea terestră în România a primit binecuvântarea apei calde non-stop, am dezvoltat cu aceasta o relație foarte apropiată (mă voi referi, se subînțelege, la una dinre sechelele hazlii). Într-una din orele petrecute în cadă în această săptămână, așadar, am observat ceva neobișnuit: luciul apei era tulburat de un țânțar care se zbătea între viață și moarte, gata să se înece. Trebuie precizat că țânțarii sunt singurele ființe pe care le omor, deși am caracterizat mai demult aceste crime drept o ”autoapărare activă”. În general, cred că în natură e firesc să răspunzi cu aceeași monedă. E drept că țânțarii nu mă omoară pe mine, ci mă mușcă, doar că eu nu am reușit să-mi rămân fidel principiului de ființă superioară și să mușc țânțari fără să-i și omor. Cu toate astea, m-a mișcat agonia țânțarului care tocmai trecea printr-o moarte cu totul neobișnuită speciei lui, ba chiar i-aș zice nedreaptă raportat la obiceiurile țânțarilor (cum să se înece o vietate atât de legată de apă?). Așa că am decis să-l salvez. Am alunecat ușor cu degetul mijlociu pe sub apă, apoi l-am ridicat ca pe o targă și l-am așezat pe marginea chiuvetei. Aș putea să jur că l-am mai auzit trăgându-și o dată respirația ascuțită de țânțar, după care și-a dat duhul. Mi-a părut rău de el. Știam că acel țânțar ar fi fost în orice altă împrejurare agresiv, bâzâitor și enervant, dar în acest context a avut parte de o moarte tristă.

Oamenii prezenți ieri la ”plimbarea” de la Cotroceni, în frunte cu lingăii disperați ai varanului, mi-au lăsat impresia unor țânțari care se îneacă. Spre deosebire de alte dăți, când mă exasperau și îmi făceam planuri cum aș putea să-i opresc, acum am simțit pentru ei doar milă. Milă în fața unor țânțari care trag să moară atât de departe de zona lor de confort.

Țânțarii ca Badea, Gâdea, Ciuvică, Grecu, Stancu și subțânțarul Ursu (ăsta mi se pare de departe cel mai prost dintre ăia relativ celebri, comparația cu țânțarii e nedreaptă pentru agerele insecte) nu vor mai fi niciodată în elementul lor țânțăricesc. Apa care îi îneacă încet, în ciuda milei mele sincere, este justiția care funcționează și va funcționa și după ce Băsescu nu va mai fi. Aproape că-mi doresc să câștige Ponta alegerile, pentru că sunt convins că nimic, nici cea mai concertată acțiune a celor mai mari ticăloși, nu mai poate opri mecanismul în alte țări elementar al pedepsirii infractorilor. Ca idolii și prietenii lor (sau poate chiar ei, cine știe) să continue să intre la pușcărie și în regimul Ponta va fi imposibil de suportat de către țânțarii muribunzi.

Sigur, când spun că țânțarii (comparația se potrivește și în ceea ce privește anvergura intelectuală, cu excepția, spuneam, cazului lui Ursu) de la Antena 3 vor muri, nu mă refer la moartea lor propriu-zisă, ci la dispariția treptată a influenței lor jegoase din viața noastră, a tuturor. Bâzâitorii de la Antena 3 au avut de ales între câștiguri mult peste medie cu prețul compromiterii totale și cariere îndelungate, dar mai prost plătite, ca ale noastre, ale fraierilor din mass media care nu ling cur de securist și de strâmtorarea cărora slugoii răsfățați de stăpân râdeau. Ce au ales, e clar. Acum, această demonstrație de forță a colectivului Antena 3 are în spate o disperare justificată: cine să-i mai angajeze pe ăștia, după toate mizeriile pe care le-au făcut? Drept să vă zic, nu m-aș lăsa nici pe mâna unei machioze de la Antena 3, n-aș avea încredere într-o femeie de serviciu de acolo să-mi spele pe jos, ce să mai zic despre lătrăii care au revoluționat manipularea prin minciuna lor în câmp deschis, jignitoare pentru orice umbră de inteligență? Rămâne de văzut dacă oamenii care s-au autodistrus la Antena 3 au acumulat suficientă avere cât să reziste până la bătrâneți într-o țară  al cărei progres deja de nestăvilit îi va marginaliza ca pe niște erori ale tranziției ce au fost. Eu nu cred. Și mă mai gândesc dacă o s-o iert pe Oana Stancu, care mă mănâncă de cur prin procese cu superavocații ei de la firmă ca să-mi ia caii de la bicicletă, și mi se va face milă de ea când o s-o văd cerșind la semafor.

Cât despre orbeții care au răspuns chemării pseudoziariștilor, pentru ei moartea e o perspectivă mult mai concretă, pentru că în general erau niște bășinoși bătrâni. Dar, la fel ca țânțarii sus-menționați, și ei vor muri urât, în ipostaze umilitoare și neașteptate, după ce rudele, prietenii și vecinii normali la cap i-au văzut la televizor. Amintirea lui nea Tomescu de la scara trei ținând în brațele-i scheletice o pancartă de un analfabetism glorios (ca aceea din poza de mai sus) într-o zi caniculară de vară în care alții de vârsta lui s-au mulțumit să-și țină, ca tot omul trecut de prima tinerețe, coaiele într-un lighean, nu se va șterge ușor din amintirea apropiaților care l-au văzut și au râs sau, după caz, s-au rușinat de cât de imbecil e. Nea Tomescu cel cu pancarta ”EȘII AFARĂ” va face infarct în doi, patru sau opt ani de acum și vecinii de la scară, în loc să sune la salvare, îl vor pune la mișto să scrie pe o foaie ce-l doare, ca să mai râdă de el o ultimă dată.

Acești comuniști odioși care în trecut ne-au distrus prezentul (pe atunci doar un amărât de viitor) mișună zilnic printre noi deghizați în bunici de treabă, decenți și înțelepți. Nu vă lăsați păcăliți, însă! Unii dintre bătrânii bonomi și aparent de treabă pe care-i vedeți în troleu sau la piață sunt fiarele care în anii ’90 s-au pișat pe voi și pe copiii voștri. Și, desigur, fiarele care înainte de revoluție aplaudau extaziate la sfârșitul cuvântărilor cârmaciului peltic, pe vremea când credeau că idioțenia stilului lor de viață va fi nemuritoare. Au fost mai greu de învins decât comunismul însuși, dar acum, în sfârșit, eu simt că i-am dovedit. I-am văzut ieri chinuindu-se să-și amintească ce erau odată, când singura acțiune violentă care a amintit de vremurile în care făceau legea în România a fost un șut obosit în fundul unei reporterițe de la B1. Comparând imaginea cu unele de acum 20 sau 30 de ani, neputința de azi nu poate decât să ne facă să zâmbim amar. Acești ticăloși nu mai au puterea de pe vremea când îl votau cu două mâini pe Iliescu și-i scuipau cu două guri pe Rațiu sau Câmpeanu. Nu mai au forța să-i ia de guler pe studenții și muncitorii cu capul destabilizatori și să măture cu ei pe jos (futu-le muma-n cur de intelectuali!). Nu ne mai pot tunde, nu ne mai pot trage de urechi, nu ne mai pot bate, nu ne mai pot afecta nicicum. Acum sunt niște bășini umblătoare, niște relicve ale trecutului care nu-și dau seama că au murit de mult.

Ieri, tot într-o duminică, am asistat la cântecul de lebădă al orbilor din ’90. Ce-au fost și ce-au ajuns! Au ajuns niște orbeți rătăciți care, precum o turmă condamnată de oi, se îndreaptă ireversibil înspre prăpastia istoriei, cu Badea în maiou alb conducându-i, urlând precum boul care merge spre tăiere convins că viața i se va schimba în bine. Să muriți bine!

(via Cristi Dorombach)