Aseară mi-am intrat în formă cu niște beri și noaptea, pe Facebook, am încercat să impresionez o puștoaică. Deșteptuță părea, medicină sau ceva, iar eu eram în stare de grație, mă simțeam în stare s-o fac să vină la mine cu taxiul și pe regina Angliei. Așa că am apelat la artileria grea: i-am spus poezii din Byron, Shelley și Keats, i-am prezentat o teorie cu totul nouă, personală și vreau să cred destul de amuzantă, a mitului androgin, i-am vorbit despre cum a început universul și cum o să se sfârșească, despre cum galaxia noastră se va ciocni cu cea vecină și vor dansa dumnezeiește, împletite și învârtite de gravitație, până când vor fi una (aici iar trimitere la mitul androgin), apoi i-am zgândărit spiritul tânăr povestindu-i din On the Road-ul lui Kerouac, i-am spus despre cum noi (ne) ardem prea repede și prea impasibili la adresa propriei noastre existențe, ce mai, am scris neîncetat un sfert de oră, cu ea reacționând doar prin emoticonși, până când mi-am așezat degetele ostenite pe marginea laptopului, mândru de ce realizasem. Credeam că se îmbracă deja să vină, la dracu, credeam că se dezbracă să vină, credeam că nu reacționează din cauza sincerei uimiri pe care i-o produseseră atacurile mele romantice și revelatoare, până când văd că scrie, și-mi zic ”Acum e acum, îmi spune că mă iubește, poate am exagerat totuși, nu trebuia să fiu chiar atât de bun”, și în momentul în care mă pregăteam deja să-i răspund că nu vreau încă o familie și plănuiesc să mai aștept câțiva ani până la primul copil, pe ecran îmi apare replica ei. Asta:

Și eu îi zic: ejti nebună?! Nu ți se pare asta interesant? Și iar mă pierd în 5 minute de explicații în care motivam de ce absolut tot ce i-am zis e interesant. Și ea:

Abia într-un final am ajuns la un punct oarecum legat de subiect care o interesa și pe ea, extratereștrii, așa că eu i-am spus teoria lui Neil DeGrasse Tyson, aia că extratereștrii cu siguranță există și știu dintotdeauna de existența noastră doar că sunt atât de evoluați încât nu și-au pus niciodată problema că ar putea comunica cu noi și, chiar dacă și-ar pune-o, nu ar putea să comunice cu noi așa cum noi nu am putea să comunicăm cu niște viermi. Și în mijlocul expoziției mele magistrale, i-aș zice, a avut loc acest scurt moment al conversației care merită consemnat în analele wordpressului pentru eternitate, poate și pentru că a fost prima oară când mi s-a părut că mă ia la mișto (deși nu, nu mă lua, pur și simplu atât de cuceritoare este dumneaei, în sincera sa naivitate și simplitate):

Răspunsul era nu. Nu și-a propus vreodată să comunice cu ei. Deși, fără să fiu răutăcios, cred că dacă și-ar propune ar avea șanse mult mai mari să reușească decât mine, de pildă. E ceva la femeile frumoase și atât care transcende toate convențiile noastre legate de comunicare, ceva universal și unanim acceptat, o formă de identificare cu orice din natură care le ajută să se facă înțelese în orice situație. Draga mea, dacă vreodată vei vorbi cu viermii, așadar, te rog să le spui că există și că sistemul solar nu e, în cele din urmă, atât de plictisitor.