Clicky

Pe vremea mea, când se mergea la mare, apăi se mergea, nu ca acum!

Pe vremea mea, când se mergea la mare, apăi se mergea, nu ca acum!

Lumea nu mai știe să meargă la mare. Ați observat? Se duc pur și simplu la mare și fac baie și plajă. Țăranilor! E prea ușor! Ajungi prea repede la mare! Poftim? Ce spuneți?! Că acum avem autostradă? Păi, tocmai! Cât timp facem până la cel mai comunist hotel din Mamaia? Cââât?! DOUĂ ORE? Ești nebun!? Înseamnă că oricine poate merge! De ce-am vrea să mergem acolo? Dă-o dracu, care mai e distracția?! Știu! Hai la altă mare! La greci sau la bulgari, să simțim că mergem cu mașina, frate! Să simțim că ne-a fost greu, să simțim bucuria concediului, să dăm niște amenzi, să călcăm pe niște arici de mare și să ne ia cu Smurdu grecesc! Dar România? Nu mersi. Litoralul românesc, poate doar pe vremea mea.

Opririle

Când eram eu mic, plecam la mare în grup. Ați citit The Grapes of Wrath? Nu, că sunteți proști, dar, presupunând că ați fi citit-o, aflați că fix ca ăia plecam noi pe litoral. Aventură mare, dacă nu ne strângeam cel puțin 10 familii cu măcar 7 mașini în total, n-avea nici un farmec. E drept, plecam și din Oltenia, aveam 6-700 de kilometri de făcut doar dus. Iar regula de la care nimeni nu se abătea era că nici o mașină nu rămâne în urmă. Voi știți ce înseamnă să faci 700 de kilometri într-un grup compact de șapte mașini? E iadul. Dura cel puțin două zile. Îi venea lu’ Măria să se pișe? Opream toți lângă porumb și făceam ”șșșș”, ca să-i ajungă urina la uretră mai lesne (Măria nu se putea pișa decât cu mare dificultate în porumbi, era prea doamnă). Se deshidrata copilu familiei Timofte? Căutam toți un peco și intram să ne dăm cu părerea în legătură cu ce suc e mai bun, după care băgam extrem de multe lichide în el, suficiente cât să mai facem cinci opriri de pișat doar pentru ăla micu (măcar de s-ar fi sincronizat cu vaca aia de Măria!). Îi venea foame lu’ vreun pasager? Se trăgea pe dreapta în parcare și se întindeau ștergarele pe capote, cu slana, cu brânza, cu ceapa, cu roșiile. Unul dintre șoferi era prea obosit și pe la Cernavodă decidea că nu e cu putință să meargă mai departe fără să tragă un pui de somn? Asta e, opreau toate mașinile sub pomi și dormeam cu toții (sau ne prefăceam) două ore, deși mai aveam doar una de condus până la destinație.

Odată alde Alecu a făcut pană. Doar că nu aveam încă semnele de pană bine stabilite. Și ne trezim cu capul familiei Alecu că iese din hârb și face un semn incert spre ultima mașină din coloană (care tocmai trecea pe lângă el), a familiei Cojocaru, semn care implica un deget învârtit rapid în sens circular, spre direcția de mers. Cojocaru, șoferul, îi zice lu’ nevastă-sa: “Ce arată ăsta, fa?”. ”Cred că zice să mergem mai departe”. ”Da, așa mă gândeam și eu”. Și trec Cojocarii și-i lasă pe Aleci în spate. Peste 50 de kilometri, panică în grup. Alecii nu mai sunt în coloană și nici nu dau semne c-ar reveni. TOATĂ LUMEA SE ÎNTOARCE DUPĂ ALECI! Când îi găsim în locul în care dăduse fraierul din deget, Alecu fierbea, mai-mai să sară să-l bată pe Cojocaru. ”DE CE N-AI OPRIT, BĂ?!”. ”Păi, nu mi-ai făcut semn să-i dau înainte?!”. ”ĂLA ERA SEMN DE PANĂ!”. Alecu era roșu, dar nici nevastă-sa nu se simțea prea bine. ”Așa arăți tu pană, bă, Alecule, cum face poliția când îți zice să circuli?”. ”MĂ REFEREAM LA ROATĂ! CĂ S-A STRICAT!”.

Mașinile

 

datsunÎn plus, erau anii ’90, băi! Știți ce mașini erau atunci? Trei aveau Dacia 1310, unul 1300, doi Oltcit… Dar asta încă era bine. Cei mai răi erau ăia cu mașini străine fantomă. Știți? Mașinile alea care aveau o marcă de care nu auziseși în viața ta și nici nu aveai să auzi de atunci? Costel avea Datsun. Da, am scris bine, nu Daewoo, nici Daihatsu (deși cred că a avut cineva și-un Daihatsu în grup, la un moment dat), nici Subaru. Datsun, Datsun din 1970. Invariabil, Datsunul se strica pe la Strehaia. Adică înainte să parcurgem măcar cinci sutimi din drum. Dar de la regulă nu se putea abate nimeni. Toată lumea, patruj’ de oameni, stăteam să reparăm Datsunul. Numai că Datsunul nu era doar stricat. Era mort. Gata. Chiar atunci, în acea noapte de vară, Datsunul se hotărâse să-și încheie socotelile cu viața și își dăduse obștescul sfârșit. Nasol era că ajungeam să ne convingem de asta după o zi de alergat prin service-uri, zi în care terminam și mâncarea, și răbdarea de drum. După incinerare sau ce dracu îi făceam răposatului Datsun, ai lu’ Costel erau împărțiți cu mare grijă pe mașini. Fata a mică o dăm cu Cristi, că îi e rău pe drum și borăște, iar ăsta conduce încet. Pe Costel îl cuplăm cu Popeștii, că Popescu nu prea poate să conducă mult și e și cam bețiv, poate mai schimbă pe drum. Și tot așa.

Dar cel mai tare a fost vecinul Moldovan. Vecinul Moldovan își luase Moskvich. Cel mai mult dăduse cu el o tură de maidan (terenul pe care jucam noi fotbal), dar mașina era crem cu niște inserții de inox și arăta beton, ce mai. Abia aștepta să plece cu ea la mare. Și într-o noapte a venit clipa. Făcuserăm milioane de planuri, durase o lună doar ca să planificăm plecarea, dar, în fine, toți eram gata, doar că puțin invidioși pe Moldovan, nevastă-sa, ăla micu și Moskvich-ul lor. Tare frumoasă mai era față de rahaturile noastre de Dacii. Ei au fost ultimii la care a oprit alaiul, să-i ia de acasă. Băi, și alde Moldovan chitea geamantanele în Moskvich de ziceai că are ouă în toate. Grijuliu și ceremonios, până ni s-au lungit urechile așteptând și până când Moskvich-ul era atât de burdușit încât au ajuns la concluzia că ăla micul, Alinuș, trebuie să stea în picioare în fața banchetei din spate, între scaune, până la mare. Dar nu mai conta, se pleca cu Moskvich-ul, era cea mai importantă zi din viața familiei! Gata, toată lumea în mașini, că se pleacă! Și pac, dă Moldovan la cheie. Nimic. A doua oară, nimic-nimic! Și mai încearcă de câteva ori, dar tot nimic. Doamne Dumnezeule, n-am văzut pe nimeni în viața mea mai furios de atunci, și aveam 7-8 ani, iar acum bat spre 30! A îndoit Moldovan portiera de câte șuturi i-a futut. Noi ne făcuserăm mici în mașinile noastre. Am îndrăznit să-l rugăm să meargă cu noi, dar Moldovan avea mândria lui, așa că a mai înjurat de paișpe ori de morții și Cristoșii lui de Moskvich și a început să despacheteze. A cărat toate bagajele înapoi în casă cu același calm cu care le coborâse la mașină, fără să ia în seamă privirile răutacioase, și gata, nu s-a mai dus la mare. A stat acasă să se uite la Roland Garros și să-și bată nevasta de necaz. Dar ce, noi nu plecam oricum? Ba plecam! Bine că nu ne-am luat și noi Moskvich sau Datsun, tăticule! Las’ că și Oltcitul se mai strică, chit că făcea șuieratul ăla mișto când mergeai cu el și avea semnalizarea aia interesantă, încastrată în bord sub formă de buton. Dacia-i sfântă!

Pericolele

Încă Moldovan era norocos. Când eram eu copil, se pleca la mare doar dacă exista riscul să moară oameni pe drum. Și nu așa, în accidente auto, că așa știe orice fraier. Nu, cauzele potențialei morți erau mai variate decât alea din horror-urile proaste la care încă se uită adolescentele care nu se mai fut cu mine pentru că deja-s prea deștept pentru ele. Mirel nu știa să conducă, de pildă. Și putea să moară atunci când a rămas cu mașina blocat pe liniile de tramvai. ”Ding-ding-ding” făcea tramvaiul, dar nu oprea, bă! ”DE CE NU OPREȘTE AUTOBUZUL ĂSTA PE ȘINE?!” ”Nu știu, Mirele, dă-te din fața lui, ești nebun?!”. Dar Mirel nu mai știe să folosească ambreiajul. ”NU MERGE!! DAR ĂSTA DE CE NU OPREȘTE, FEMEIE?!”. Ăla nu frâna că nu-și imagina că Mirel nu are timp să mute tăblăraia de pe șine, dar NOI ERAM DIN OLTENIA, de unde era să știm că tramvaiele opresc greu sau deloc?! ”MĂCAR SĂ MĂ OCOLEASCĂ!” (Mirel nu era foarte lucid sau logic când era în pericol de moarte). La mustață au scăpat Mirel și-ai lui. Nu și-a amintit cum se pornește, dar a degajat linia ”din șuturi”, dând la cheie într-a-ntâia până când, după vreo patru zvâcniri, Dacia s-a prelins pe asfaltul de lângă. Foarte transpirat era Mirel, ziceai că tocmai era să-l calce acceleratul.

Și nu, tramvaiele, semafoarele și alte invenții străine nouă, la Motru, nu erau singurele pericole. În lungul nostru drum mai întâmpinam și altele, unul real fiind ca cineva să moară de boală sau chiar de moarte bună. În fond, făceam vreo două zile până la mare. Odată unul dintre codrumeți a călcat un porc într-un sat de țigani, Jirov îi zice. Porcul – mort pe loc. Atunci am ajuns mai repede la mare, e drept. Dar am făcut-o mai cu sufletul la gură, pentru că ne-au umrărit țiganii pe toți cu două mașini până aproape de Craiova, să ne ceară socoteală pentru uciderea porcului. Dar și când ajungeam la mare, era minunat. În principiu, dormeam 12 zile, apoi reluam aventura înapoi spre casă. Dar despre asta, poate, într-un episod viitor.

11 thoughts on “Pe vremea mea, când se mergea la mare, apăi se mergea, nu ca acum!

  1. N-am citit Grapes of Wrath, dar am prins ideea din South Park.
    Dar sa stii ca povestea ta e mai tare. Am ras, hai sa traiesti.

  2. Foarte adevarat, am trecut si eu prin astea cand eram mititica. Noi aveam Dacie 1310 rosie de-o vedeai de la 100km.
    De obicei eram 4 masini. Si eu dormeam tot drumu, cu mici treziri de ..aia care se pisau de 100 de ori.
    Pana la mare ma trezeam mai obosita ca la plecare si dormeam inca juma de zi. Seara direct la masavreo 2 ore bagam tot in noi.

  3. Cristi conducea încet. Rezultă că toți conduceau încet, doar se mergea în coloană (mai mult sau mai putin). Deci aia mică putea să meargă în orice mașină. Eu cred că Cristi avea bucurii la aia mică sau invers

  4. Ete na, de parcă dacă plecai din Oltenia era ca şi cum ai fi plecat de la capătul lumii. Bine, ştiu, Oltenia e un fel de altă lume, asta ştiu, şi ştii şi tu că e pe aproape adevărat.
    Când plecam la mare, mai mare fiind, a fost cândva cu un oltcit în care nu mai ştiu câţi eram, da’ mulţi, şi ce mai aventură ajunsul pănă acolo…Marea era un fel de Mecca atunci pentru noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *