Scriu povestioara asta repede, dintr-un OMV din Turda. Mai am 25 de minute de internet la dispoziție. E o poveste de dinainte de lumea așa cum o știm. De dinainte de hipsteri, de dinainte de rock, de dinainte de internet, de dinainte de epilat brazilian, de dinaintea primului sex oral făcut de mama ta prietena ta, de dinaintea decadei care i-a scuturat pe tineri și i-a trezit dintr-un somn ca-n povești, în care intraseră imediat după furibunda jazz age. Ah, jazz age, anii în care femeile au început să se emancipeze, deci să se fută în draci și să le placă, ba chiar să se laude, deci să fie ca bărbații, slavă vouă, flapperițelor, că fără voi am fi fost cu toții mult mai misogini chiar decât suntem acum, nici nu mai contează că aveați frezele și machiajele alea sinistre, slavă ție, charlestonule, că n-am văzut dans mai stupid și mai vesel în același timp, doar că dup-aia a venit războiul și oamenii au intrat într-o formă vegetativă caracterizată de precauție, puritanism și moarte pe dinăuntru. 21 de minute de internet, start!

Anii 50 au fost grei. Mulți morți de după război, reconstrucție, răni nevindecate și o psihoză continuă legată de Războiul Rece și apocalipsa iminentă. Atunci un băiat a scris o carte. Acea carte scrisă în trei săptămâni (aproape mai repede decât o postare pe fugă din OMV-ul din Turda) a definit o generație. A precedat rock’n’roll-ul și hipsterii și, mai mult decât acestea două, a fost o mișcare culturală autentică, una de eliberare de sub conformism și realism exagerat. Poate acum pare desuet și depășit ce zicea el în citatele astea pe care le-am scris cu italic mai jos, dar acum mai bine de juma de secol cuvintele astea au stârnit o revoluție.

”Singurii oameni care există pentru mine sunt cei nebuni, aceia nebuni să trăiască, nebuni să vorbească, nebuni să fie salvați, dornici să aibă tot în același timp, aceia care nu cască niciodată și nu spun nici un clișeu, doar ard, ard, ard ca fabuloasele artificii romane, explodând ca păianjenii de-a lungul cerului, înspre stele”

On the Road-ul lui Jack Kerouac încuraja tinerii să trăiască, să experimenteze, să vadă, să guste, să afle, să știe și mai ales să caute, să meargă și să nu se uite înapoi. Rezultatul? Zeci de mii de adolescenți americani au fugit pur și simplu de acasă în anii care au urmat publicării romanului. Unii părinți nici n-au observat, erau prea preocupați să stea cu mâinile în cap în buncăre cu chiloții tetra murdăriți de teama de bomba cea mare.

”Nimic în spate și totul înainte, aceasta este povestea eternă când ești pe drum”

Kerouac a schimbat totul. Fără el am fi avut probabil altă evoluție a muzicii, a literaturii, a artei și a viselor, nu se știe dacă mai bună sau mai rea, mai târzie sau mai precoce, dar cu siguranță n-ar fi fost la fel. Bob Dylan însuși spunea că s-a apucat de cântat în mare parte datorită acelei cărți, care ”mi-a schimbat viața așa cum a schimbat-o pe-a tuturor”.

”Ce e acel sentiment pe care-l ai atunci când te îndepărtezi de oameni și le vezi siluetele micșorându-se în retrovizoare până când rămân niște puncte care sfârșesc prin a se dispersa? Este lumea uriașă copleșindu-ne, și e adio. Dar imediat ne aplecăm înainte, înspre următoarea aventură nebunească dedesubtul cerului.”

O să merg 2000 de kilometri în următoarele câteva zile și-o să mă gândesc la ”Pe drum-ul”lui Kerouac când o să simt că n-o să pot exprima în cuvinte frisoanele care te cuprind când mașina se lipește chiar și de șoselele astea infecte ale lui Șova în timp ce undeva, în dreapta ta, soarele se opintește să răsară, dând cu capul în linia orizontului furios și tembel ca un vițel care se împinge cu capul în burta mamei pentru a ajunge la ugere.

”O durere mi-a străpuns inima, așa cum pățeam de fiecare dată când vedeam o fată pe care o iubeam mergând în direcția opusă în această lume prea mare”

Vă spuneam să vă treziți, Mikey și AJ, să fiți tinerii de care țara are nevoie, dar cred că mai întâi aveți nevoie de o vacanță pe drum, o plecare oriunde, doar să nu vă mai opriți până nu ajungeți acolo, exact cum îi spune Dean lui Sal:

– Sal, trebuie să plecăm și să nu ne mai oprim până n-ajungem.
– Unde mergem, omule?
– Habar n-am, dar trebuie să mergem.

Stați cât vreți, cât aveți nevoie, drogați-vă, futeți-vă, luați toate BTS-urile tratabile, faceți-vă (de) căcat și reveniți purificați și eliberați, bă, triștilor!

Sigur, iubito, mañana! Era mereu mañana. Pentru următoarele câteva săptămâni doar asta am auzit: mañana, un cuvânt superb care probabil înseamnă Rai.”

Și 3, 2, 1, pa și drum bun!