A trecut mult timp de când Franz Kafka nu mai e portdrapelul pseudointelectualilor de la noi. ”Asta e ca-n Kafka, frate!” s-a transformat în ”ciudat ca-n Fowles” (anii ’80), ”așa a zis Oscar Wilde” (anii ’90) și, mai recent, în ”Radu F. Constantinescu, Otravă și Game of Thrones au dreptate!”. E amuzant într-un mod straniu și amar cum Kafka a fost uitat din nou, după ce lumea mai întâi și-a reamintit de el. Pentru că, în timpul vieții, Franz Kafka a fost privit ca un ciudat inadaptabil. Când societatea decide că ești un ciudat inadaptabil, atunci nu ai de ales și chiar te transformi într-un ciudat inadaptabil. Și, ca și când asta n-ar fi fost de ajuns, ciudatul inadaptabil era și foarte complexat. Lipsa de apreciere unanimă față de scrierile sale l-a determinat să ceară prin testament ca acestea să fie arse după moartea sa. Mulțumită unui bun prieten, asta nu s-a întâmplat. La câteva decenii după, complexatul neînțeles a devenit vizionar. Excentricul neîncadrabil vreunui stil a devenit ctitorul propriei literaturi. În plină dramă concentrațională, la două decenii după moartea austriacului, romanele macabre și bântuite de singurătate ale lui Kafka au devenit creații ale unei minți atinse de geniu.

Cum să aibă succes un austriac *evreu din Praga* (zice Wikipedia, meh) mustind de talent și originalitate într-o zonă a lumii atât de exasperant de ordonată și conservatoare? A trebuit să treacă ani buni până ca Franz Kafka să-și găsească locul, acceptat cu deferență de către o generație fenomenală de sud-americani drept inventatorul ”realismului magic”. Realismul magic este acel gen literar în care lucruri aparent imposibile și complet implauzibile sunt descrise atât de minuțios, atât de serios și cu atât de mult talent încât practic nu mai poți, odată ce le-ai citit, să contești autenticitatea lor. Macondo-ul lui Marquez a existat pentru că îl știi ca-n palmă și ai fost martorul istoriei sale, așa cum gândacul din tulburătoarea și subapreciata nuvelă a lui Kafka există, pentru că născătorul gândacului a vrut asta.

Dacă cumva nu știați, ”într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbucimate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, când ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor”. Până când este martorul propriei sale morți, într-un text cumplit și lipsit de speranțe, Gregor Samsa se întreabă, gândac fiind, ce anume s-a întâmplat de a ajuns spaima propriei familii. Când Gregor apare în fața lor, propria mamă strigă după ajutor, în timp ce el încearcă să o consoleze, dar din carapacea acum complet metamorfozată ies doar sunete animalice. Urmează o relație suprarealistă de pacient – asistente cu membrii familiei, încheiată brutal cu hotârârea tatălui, a mamei și a surorii că ”monstrul” trebuie omorât.

Prevestitor sau nu, acesta nu era deloc un text cuminte pentru vremea lui. Nu doar neobișnuit, ci și prea plin de angoase și disperare ca să prindă la cititorii vremurilor. Pentru mulți ani, bietul gândac Gregor Samsa chiar a murit. Acum, puștii nu mai știu ce-i cu Kafka, nici măcar pseudointelectualii de odinioară nu-l mai pomenesc așa des, în situații exasperante la care sunt făcuți părtași de birocrație sau prostie nemărginită. Cât despre mine, la fel de marcat de nuvela lui Kafka precum orice pârlit care visează ca într-o zi să scrie una a lui, eu încep să înțeleg că gândacul nu a murit, de fapt. Gândacul doar așteaptă să-l redescoperim. Cu multele picioare îndoite sub cap, stând pe spate relaxat, pe aceeași carapace pe care inițial se trezise înspăimântat, Gregor Samsa întinde precis o antenă și dă drumul la muzică. Până când îl vom regăsi, va sta și va asculta asta, gândindu-se că și alți oameni au mai fost gândaci, înaintea lui.