Acum, c-am schimbat tema la blog (probabil o să mai schimb un pic și din pule, oi vedea, că pula mea, nu se cade să zici „pula” prea des pe internet, că mi-a explicat mie un expert în succese virale și-n insuccese vaginale că dacă zici pulă pe internet te decade gugălu din drepturi, sau ceva), cred că a sosit momentul să vă povestesc cum a luat naștere blogul ăsta rahitic.

Eram în anul 2 de facultate și simțeam că sunt foarte cult, iar lumea are nevoie mare și urgentă să-i împărtășesc din cunoștințele mele. De fapt, eram un dobitoc care n-avea nimic de zis, dar care s-a remarcat vag înjurând lumea ca Badea sau Banciu avant la lettre (bă, Olempic Marrrsei!) și după vreo trei ani a început și să scrie relativ mișto. Deh, te-nveți cu orice, până și cu scrisul, dacă exersezi suficient. Dar stați. Am mers prea departe. Să mă întorc mai mult în timp.

Era începutul anului universitar. Octombrie, dar încă foarte cald. La căminul P10 se lucra încă de zor, lumea văruia, gletuia, spăla, bătea cuie și dădea muie (cred, noi nu dădeam, că eram papagali). În prima cameră de la parter pe dreapta, patul de sus, de lângă geam, stătea un student cuminte care citea ca un bou la materiile pe care le făcuse în prima lui zi de facultate. Dobitocul a citit toată ziua. A venit seara peste el, așa cum au venit și colegii de cameră cu încă vreo 10 prieteni, să joace poker. Timorat, tocilarul nu s-a mișcat din pat. Pokeriștii au uitat repede de prezența lui. După 8-9 ore de poker intens, tocilarul din patul de sus încă nu se mișcase, deși nu dormea. Continua să citească, cu ochii înfixați, vorba aia, pe aceleași două cursuri interminabile, perpetue, absolute.

Dar a venit ora 7 dimineața. Lucrările la cămin au reînceput cu noaptea-n cap; la toate camerele munceau contracronometru studenți, muncitori tocmiți de părinți mai cu dare de mână și madam Cati Andronescu, care muncea luând șpăgi de la fiecare prin niște intermediari acum mari scule prin tineretul PSD. Mă rog. Tocilarul era tot la citit, în patul de sus, de lângă geam. Cocalarii erau tot dedesubt, jos, la poker și băut. La un moment dat, prin geamul deschis larg (ca să iasă fumul de țigară) de la parter s-a văzut căzând un obiect masiv. La o miime de secundă după ce a trecut prin dreptul ferestrei, un pocnet surd a deranjat tăcerea gunoaielor din spatele căminului. Un sac de ciment căzuse de la un etaj superior, probabil de la 4 sau 5, și se spărsese la fereastra noastră. La încă o sutime de secunde după, în cameră a dat buzna, prin geam, un praf gros și înecăcios de ciment. Pokeriștii au fugit care încotro, refugiindu-se pe hol, departe de locul incidentului. Pentru tocilar a fost, însă, prea târziu. Peste măsură de amuzați, jucătorii de cărți l-au văzut pe ambițiosul student coborând din patul de sus (pentru prima oară în ultimele 10 ore) cu o figură uimită și imortalizată pentru vecie de stratul gros de ciment care-i acoperea pielea și pijamalele. Omul se transformase într-un monument al deznădejdii. ”Vecia” s-a terminat repede, pentru că tocilarul s-a dus la baie și-a stat mult acolo. A doua zi, administratorul căminului anunța pe toți ceilalți colegi că tocilarul s-a hotărât că nu vrea să stea, de fapt, în P10, și că aceea a fost prima și ultima lui zi de viață de cămin.

Ei bine, tocilarul nu eram eu. Eu eram unul dintre ăia care jucau poker. Dar aș fi putut fi!

Și pe urmă, de fapt la vreo câteva luni după, mi-am făcut blogul ăsta; de fapt, pe ăla vechi. Ăsta nou o să fie mult mai mișto. Sfârșit.