Viitorul va fi al rachetelor bune. Măcar atât.

Viitorul va fi al rachetelor bune. Măcar atât.

Noul Război Rece la marginea căruia ne-a adus Putin (peste 4 minute de acum expiră ultimatumul pentru trupele ucrainene din Crimeea) este un Război Rece trist. Pe vremuri, avea și Războiul Rece farmecul lui. Nici o rachetă nucleară rea nu s-a lansat în primul Război Rece, deși au fost câțiva oameni care au mângâiat nervos butoane roșii cu buricele degetelor. S-au lansat, în schimb, o grămadă de rachete bune. A fost Războiul Cald.

Războiul Cald (sau Cursa Spațială, așa cum a fost alintată de americani) era partea frumoasă a rivalității. În timp ce bombele nucleare se plimbau ca proastele în bombardiere tăcute, multe mii de metri deasupra norilor, rachetele bune zburau voioase în vederea milioanelor de americani (și probabil și de ruși) care-și doreau ca țara lor să fie prima. Prima pe lună, prima în spațiu, prima cu un om în spațiu sau măcar cu un animal, prima unde să cânte Beatles în străinătate, de ce nu?, chit că Bitălșii s-au întors în URSS abia în ’68, la 4 ani după fabuloasa apariție în show-ul americanal al lui Ed Sullivan. Au fost ani frumoși, anii ’60, uneori am impresia că întreaga istorie a umanității s-a încăpățânat să-și înghesuie acolo o bună parte a celor mai de seamă evenimente, apoi s-a zgârcit și ne-a dat tot mai puține nouă, cei care populăm următoarele cartiere de timp, lăsându-ne să salivăm ca niște copii mici care n-au fost copii mici când trebuia la fantasticele lucruri la care au fost martori locuitorii anilor ’60.

Dar divaghez. Revenind la cursa spațială, rușii și americanii și-au împărțit victoriile în această competiție poate scumpă pentru utilitatea ei, dar atât de ieftină dacă ne gândim la uriașul ei simbolism nu atât pentru progresul, cât mai degrabă pentru spiritul omenirii. Suntem aici ca să căutăm, suntem aici ca să aflăm, suntem aici ca să nu ne mulțumim cu ce ne oferă această bilă perfectă, dar măruntă, care ne poartă neobosită pe același plicticos traseu, în jurul unui Soare cumplit de banal dintr-o suburbie groaznic de plicticoasă a galaxiei. În anii ’60 oamenii au vrut să știe ce e dincolo de bila albastră, fără teama că dincolo de ea e totul, comparat cu puținul pe care-l știm de aici, ba chiar cu dorința de a afla, cât se poate de repede și de urgent, fi-ne-ar viețile scurte să ne fie, cum arată o mică părticică din înspăimântătorul tot.

Familii întregi de americani ieșeau în fața casei cu o Coca Cola și, cu ochii pe cer și mâinile transpirate de emoție unele într-altele, vedeau rachetele bune zburând spre locuri în care omul, această creatură imperfectă și cu moralitate altfel discutabilă, avea tupeul (dar ce tupeu fermecător!) să se îndrepte. Carl Sagan însuși își lua primii săi doi copii, pe Dorion și Jeremy, în fața casei și le explica unde se duc cilindrii aceia cu foc la fund și de ce fac adulții niște lucruri atât de ridicole încât să trimită cutii extrem de scumpe în locuri unde știu că acestea se vor pierde fără să găsească mare lucru. Dorion și Jeremy aveau 10, respectiv 9 ani, când prietenii lui Sagan, băieții de la NASA, au trimis primii oameni pe lună.

Ceva mai târziu, Sagan a oferit omenirii unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-a primit aceasta în toată scurta (la scară universală) sa existență: serialul de 13 episoade Cosmos, un serial pe care intenționez să-l impun ca un dictator copiilor mei, când va fi cazul, până când îl vor ști pe de rost, pentru că se întâmplă să conțină noțiuni generale despre ce trebuie să știe un om, câte puțin din tot, tot ce este important și tot ce va fi, fapte superbe din istoria universului și a umanității prezentate de fermecătorul Sagan. În 2014, unul dintre cei mai respectați discipoli ai lui Sagan, Neil deGrasse Tyson, va reedita (în fine!) serialul Cosmos folosindu-se de tehnica modernă.

Poate, cine știe?, Cosmos 2.0 va duce și la Explorarea Cosmosului 2.0, măcar așa, ca scuză pentru faptul că explorarea spațiului a fost oprită de mult, dar înarmarea nicidecum.

Momentan, spațiul le are pe frumoasele Voyager, ele însele creații, într-o mai mică sau mai mare măsură, ale lui Sagan, care s-a ocupat, printre altele, de Discurile de Aur de pe cele două navete, niște mici conglomerate de atomi care au apăsătoarea sarcină de a reprezenta omenirea într-un viitor în care omenirea probabil nu va mai exista, totul în doar cei 1741 de mega de memorie pe care tehnologia de atunci a reușit să-i obțină pentru fiecare disc. Imaginați-vă câte am putea spune despre omenire pe hard diskurile pe care le avem acum, și totuși n-o facem, pentru că suntem ocupați cu Putin și Ponta, cu Crimeea și Crin, cu banii și prețurile, cu vremea și horoscopul. Cele două discuri (literalmente) de aur de pe cele două Voyager duc mai departe modesta, dar destul de drăguța noastră moștenire, așteptând ca, peste 40.000 de ani, să se întâlnească cu prima stea din lunga lor misiune, ea însăși reprezentanta unui sistem solar în care cercetătorii nu-și investesc mari speranțe, vecinul de peste drum, cum ar veni, la vreo 2 milioane de ani lumină de-aici.

Până fix 40.000 de ani din acest moment, Voyager-urile vor ieși din sistemul nostru solar și vor merge prin bezna rece a spațiului și a timpului, singure cu melodiile, sunetele și imaginile lor, pe care până acum cu siguranță le știu amândouă pe de rost. Ca să le mai alinați singurătatea și să știe că vă gândiți la ele, le mai puteți urmări din când în când aici.

Puțin invidios pe Voyageruri că se îndepărtează atât de mult de planeta asta tot mai rea, mă uit înapoi înspre Pământ și mă gândesc cât de fericit aș fi dacă explorarea spațială ar începe cu adevărat din nou. Ar fi atât de inutil științific, ținând cont de capacitățile pe care le avem la această dată, dar atât de dătător de speranță pentru întreaga umanitate, încât utilitatea psihologică și emoțională și-ar merita toți banii. Și peste 15 ani, când o să stau cu cei doi copii cocoțat pe farul futurist al unei Dacii cu motor electric, vom vedea cum din România pleacă o rachetă care se îndreaptă spre Venus și de acolo (de ce nu?) către Soare și-mi voi spune că da, poate că au meritat toți anii aceia în care am suportat Antena 3, pe Ion Iliescu, degradarea generațiilor și toate celelalte calamități care se întâmplau pe vremea mea fără să mă sinucid, pentru ca iată, acum să am ocazia să le spun copiilor mei că acei cilindri ciudați care se îndepărtează de noi nu merg spre nicăieri, ci dimpotrivă, se îndreaptă spre Totul, spre Cosmos așa cum îl știu ei din poveștile lui Sagan, iar acolo Dumnezeu (hm) știe ce vor găsi sau ce vor face, pentru că asta era, de la bun început, și ideea: să nu știm cât mai puțin.

Drum bun, V.!

19 thoughts on “Viitorul va fi al rachetelor bune. Măcar atât.

  1. Eu sustin Rusia in acest conflict.Cauza Rusiei de a-si proteja cetatenii din Crimeea este una dreapta. Guvernul de la Kiev este nelegitim si format din extremisti fascisti homosexuali care au fantezii erotice cu Hitler. De asemenea, aceste randuri nu imi sunt in niciun caz dictate de un agent KGB care imi tine un pistol la tampla. Serios.

  2. Dacă aş fi fost Sagan, aş fi pus pe discul ăla de aur Marea Ţopăială a lui Geoană. Asta ca măsură de protecţie a planetei, să nu-i vină vreunui omuleţ verde ideea că poate găsi forme de viaţă inteligentă pe aici.

    1. daca jacob grimm ar fi banuit ca gramatica basmelor sale va fi facuta ciorba de catre mincatorii de lebede din ciorogirla, ar fi tacut..de la “a tacea”..
      asta este, tiganu nu poate sa tace.

  3. Care ai un ghid de conversatie romano-rusa, ca sa nu ma prinda razboiu nepregatit? La engleza ma descurc, dar daca vin si trupele germane e cam nasol ca or sa ma doara mainile ca pe domnu’ Crin de la atata conversatie!

  4. Visezi frumos, da’ s-au terminat banii. Adica s-au terminat de adunat acolo unde trebuie si baietii aia destepti care i-au strins sub cur si acum scriu politica, iti demonstreaza negru pe alb ca plimbatu-n cosmos e nerentabil si banii aia mai bine merg in piata dereglementata de pe Wall Street, unde daca ii faci “produse financiare”, produc mai multi bani. Ca si sanatatea, invatamintul, orfelinatele,pensiile si toate cacaturile astea socialiste care produc pierderi si trebuie desfiintate sau date pe mina oamenilor cu bani, care stiu sa le administreze ca sa produca profit si dup-aia sa dispara cu banii. Adica ei nu dispar, ramin tot acolo, bos de bos si-ti explica matematic cum au disparut banii aia fiindca s-a-ntimplat o purdalnica de criza si acum tre’ sa stringi cureaua “ca sa poti consuma cit produci” si sa refaci gaurile date de ei. Asa ca daca vrei cosmos, te duci la planetariu, platesti lu’ bos biletul si te uiti la stele, sau mergi la Disneyland si te dai cu racheta care se invirte printre calusei. Tot dupa ce-i dai lu’ bos de bos banu’ pa belet si ai fost cautat in prealabil sa n-ai apa sau niscai pufuleti adusi din afara, ca tre’ cumperi tot de la el. El stie sa taxeze si sa faca profit si din visele tale de copil pe care ti le-a sfarimat pentru ca erau de cacat si nerentabile.

  5. cred ca si anii ’90, pe cand eram adolescent – incepand cu a doua jumatate a lor, au avut multe de zis, iar anii 2000, odata cu era internetului, ne-au dezvaluit lumea intru totul. anii ’90 au fost ultimul refugiu al culturii sau pop-culturii in TV, reviste, muzica si carti despre care vorbeau doar unii “initiati”. conta si cine-ti prezinta cartea, cine-ti vorbeste despre un film sau o trupa. dincolo de prezentarea continutului informational era persoana care ti-l dezvaluia, un fel de transmitere prin viu-grai ca si “tora” evreilor – adica, ceva mai mult decat continutul pp-zis. odata insa cu internetul, toate astea au disparut. informatia e aceeasi, ba chiar disponibila la modul absolut, doar sa ai minte si timp sa o procesezi, insa ti-o transmite wikipedia, clipurile TED, FB, fara aureola aceea a persoanei care ti le transmite (ieri era stirea cu profesorul elvetian care se uita la scene pornografice cu femeie ce aveau membre amputate, pe laptopul scolii intr-o sala goala, laptop care insa a ramas conectat la reteaua home-school, unde vedeau filmul sute de elevi). e o diferenta. nietzsche ar rescrie dupa acest moment “nasterea tragediei” intrebandu-se probabil daca internetul poate sustine cultura fara omul care s-o transmita direct. (sigur ca poate, insa vedem mai incolo daca se pierde ceva pe drum)

    1. “..conteaza cine te invata, pentru ca, pur si simplu, informatia in sine nu are greutate axiologica”
      daca-mi spui unde trebuia sa citesti asta ca sa poti scrie rindurile de mai sus, esti bun androide.

      1. chestia e cam siropoasa oricum, adica orice pseudoumanist care vrea sa para sensibil si preocupat de chestiunile existentiale o baga prin carti. eu am dat prima data de ideea aia intr-o carte a lui alexandru safran despre traditia evreiasca si voiam sa subliniez doar ca anii ’90 inca mai pastrau “captiva” cultura/pop-cultura in oameni. acum cultura e libera, isi face de cap peste tot, a scapat de tirania omului. da textu lu’ mantzy de azi e bun de tot, de-ala dupa care se bea si se savureaza bautura pana ce realitatea pur statistica si de-abia stabila iti fute un pumn in plina figura, atat cat sa supravietuiesti si sa-ti dai seama ca oricum totu-i probabil, statistic si mai stie pula mea cum, insa in nici un chip previzibil, stabil, formalizabil, predictibil. da merita dupa un asemenea text sa bea omul un pahar de coniac si sa se bucure cateva clipe. imi vine sa atasez acest trailer:
        http://www.imdb.com/video/imdb/vi2658773017/

        1. n-ai inteles pe deplin mesajul lui mantzy..el vede infinitul ca garantie a faptului ca ai unde sa scapi de prosti..putin mai mic daca era infinitul si sigur nu aveai unde sa mai scapi…cica dupa ce a revenit pe pamint, Laica a devenit de-o tristete inexplicabila.
          acum, intrebarea fundamentala este urmatoarea: daca ai dispune de modalitatea tehnica de a parasi planeta pamint, ai pleca tu sau i-ai trimite p’alde robo?

  6. nu am citit ce cacat ai mai scris, am intrat doar sa te bag in pizda ma-tii de iubitor de cacati de caine
    sa te mai troleze si pe tine cineva, nu doar tu pe altii, boule

    1. mai ai multe platitudini din astea de 2 lei in bostanul ala plin cu tarata pe care-l tii intre urechi?
      cacaturi din astea cu “ideile lui” spuneam prin clasa a saptea si ma credeam destept, bai retardinho care tocmai a descoperit apa calda.

      apropo Mantzy, te bag in pizda ma-tii de scatofil (canin).

        1. a convins-o pe ma-sa sa se lase de prostitutie si acum o fute doar el.

          am glumit, ma, sensibililor. nu o cunosc pe ma-sa.

          dar o cunoaste tot mizilul sau de unde pula mea vine mantzy.

          deci iar am glumit.

          m-o scos asa din sarite nu faptul in sine ca el iubeste cacatii de caine (pe strada), pentru ca fiecare are dreptul constitutional de a fi el insusi un cacat nespalat, ci faptul ca nu-i lasa macar pe altii sa-si exercite optiunea de a nu le placea cacatii de caine pe strada.

          adica un cacanar si la propriu, dar si la figurat. si conotativ, dar si denotativ.

          si asa mai departe.

Leave a Reply

Your email address will not be published.