Willie Sutton jefuise 100 de bănci până în 1952, când a fost, în sfârșit, arestat. Pe drumul de la mașina de poliție înspre secție, un reporter l-a întrebat:
– De ce jefuiești bănci?
Sutton a părut foarte mirat de naivitatea omului și i-a aruncat peste umăr:
– Pentru că acolo sunt banii.

Dar poate m-am întors prea mult în timp. Cel mai bine ar fi să mă întorc doar până ieri, când a început totul. Culmea, tot de la niște infractori. Zeii hazardului mi-au dat ghes să apăs pe un link de pe Facebook în care îmi erau prezentate mai multe ultime mese alese de condamnații la moarte, înainte de execuție. Unul dintre ei alesese un meniu mare de KFC (gen găleată) cu Dr Pepper. Ca să fie clar: nu mănânc la KFC de obicei din două motive. Unul ar fi că mâncarea este de căcat, dar asta n-ar fi chiar atât de important pentru mine. Ce mă ține cu adevărat departe de KFC-uri sunt blugii aceia absolut oribili pe care-i îmbracă vânzătoarele. Îi știți, negri, dar cu un fel de luciu (?!), cu niște cusături roșii de parc-ar fi fost făcuți de niște copii indieni orbi și fără gusturi vestimentare, și mai ales cu o croială imbecilă care ar face și cel mai frumos fund din lume să semene cu o grămadă de moloz înghesuită într-un sac de rafie.

Pe drum înspre casă, însă, n-am mai rezistat. Mi-am zis: ”Cât de rău poate să fie dacă ultima dorință a unui om aflat la câteva minute de moarte este să mănânce de acolo?”. În încercările mele de a-mi justifica ocolul și oprirea la KFC am devenit de-a dreptul poetic, mi-am zis că eu însumi sunt un condamnat la moarte (chit că pe termen ceva mai lung) care merită un asemenea supliciu culinar asociat cu chinurile vizuale provocate de blugii negri cu cusături roșii.

De obicei, nu-mi iau mâncare de pe drum decât dacă sunt sigur că pot să ajung acasă înainte să se răcească. De data asta, însă, am uitat ceva. Am uitat că-mi trebuie niște sute de lei pentru un colet, lei pe care nu-i aveam. Aveam, în schimb, 100 de euro în portofel. Cum eram deja aproape de casă, am oprit la singurul loc unde pot vinde euro pe o rază de un kilometru: la o sucursală BCR mică, de cartier. Intru. Victorie! O singură doamnă în fața mea la coadă.

Ar fi trebuit să știu! Mai demult, niște prieteni mă rugaseră să le plătesc rata la apartament la aceeași sucursală. Casiera nu mă cunoștea, dar, auzind în numele cui fac plata, s-a bucurat nespus și mi-a evocat cu mare talent narativ amănunte din viețile intime ale prietenilor mei pe care nici eu nu le știam, deși mă știu cu ei din școala primară. Când a ajuns la bolile în zone periculos de genitale ale părinților prietenilor am zis ”meh!” și am oprit-o cu un semn vag scârbit. Atunci mi-am zis că ori e ea nebună ori sunt prietenii mei niște persoane foarte iubibile. Azi, însă, am realizat că sucursalele mici de bănci sunt un fel de pretexte pentru întâlniri muierești de mare angajament. Două femei care se întâlnesc în calitate de clientă/casieră la ghișeul băncii pot dilata timpul necesar plătirii unei rate până când reușesc să-și comunice una alteia horoscopul, ziua nunții fiecăreia, planurile de viitor și, desigur, să treacă în revistă alternativ toate rudele de gradul I și II, moment în care invariabil vor sesiza că ambele au un unchi ”Nicolae”, dar una dintre ele se va plânge că, spre deosebire de cealaltă, ea are o singură rudă apropiată cu nume de sfânt, întrebându-se dacă nu cumva e păcat de la Dumnezeu să nu ai și cel puțin un verișor Nicolae, dacă un frate chiar nu se poate.

A durat aproximativ 16 minute pentru ca doamna din fața mea să-și termine arborele genealogic cunoscut până la acea vârstă și să-și plătească acel căcat de rată. Cu mașina parcată aiurea și KFC-ul condamnatului pe cale de răcire, mă uitam insistent la ele la fiecare două minute, iar la fiecare patru țâțâiam nemulțumit, la limita politeții. De fiecare dată când sesiza că sunt nerăbdător și nemulțumit, casiera mai scotea o foaie din imprimantă pe care o umplea de ștampile. Să moară mă-sa lu BCR dacă n-a tras femeia aia cel puțin 30 de ștampile (eu cred că ștampila mai mult pe birou, ca să prelungească discuția despre compatibilitatea unui Nicolae născut în rac cu ascendent în vărsător, negreșit unchiul cuiva, și o doamnă proaspăt divorțată care nu se știe pe cât e născută, dar pare balanță). Când, în fine, clienta a plecat, casiera s-a îndepărtat de ghișeu și și-a făcut de lucru prin spate cu niște hârtii. Eram înmărmurit de nervi, mărturisesc.

Mai trec trei minute cât trei veacuri până apare în fața mea și mă întreabă cu un zâmbet nemaipomenit de amical (mai că nu i-am povestit de unchi-mio Nicolae), radioasă:
– Ce aveți de plătit?
Zâmbesc atât de forțat încât simt cum încep să-mi sângereze gingiile:
– Nu am nimic de plătit, vreau să schimb 100 de euro.
Se uită la mine cu ochi mari de parcă aș fi fost venit direct de la masa Pălărierului Nebun:
– Dar n-avem bani.
– Poftiți?
– Nu avem bani, am făcut acum plățile.
Puteam să jur că clienta în săgetător cu un unchi Nicolae de dinainte îi dăduse o tuflă de lei.
– Ce plăți?
– Niște… N-avem bani!
Mi se pare atât de suprarealist și de scandalos de ghinionist că trăiesc taman eu acel moment din istorie încât simt nevoia să fiu teatral și, cu un cabotinism de mare actor de doi lei, mă uit în jur și zic cât pot de surprins:
– Nu suntem într-o bancă?
– Ba da, zâmbește casiera, dar simt în zâmbetul ei mugurii unei furii căreia îi va cădea pradă abia soțul, acasă.
– Și dumneavoastră îmi spuneți că nu aveți bani în bancă?
– Exact.
De data asta mi-a tăiat-o scurt. Mai că nu mi-a zis ”Ieși, bă, afară, golanule! Du-te la euro maidan dacă tot umbli cu euro și ai chef de proteste, ‘te dreacu de anarhist!”. Dar suferisem prea mult. Continuu să scrutez împrejurimile micuțului apartament transformat în sediu bancar și insist:
– Atunci ce țineți aici, dacă nu bani?
Ridică tonul:
– AICI SE FAC INVESTIȚII!
– OK, atunci vă las ăștia 100 de euro și rămâne să mă sunați dumneavoastră când se dublează. Sărut mâna!
Mă îndepărtez la mișto doi pași, apoi mă întorc pe călcâie și înșfac furios suta de euro de pe ghișeu.

Când, în fine, am parcat (după un drum până la exchange), teroare: nenorocita cu fund nasol de la KFC îmi pusese aiurea sucul în pungă. Paharul se vărsase pe jumătate. Dau să ridic punga, dar fundul i se rupe și meniul meu de condamnat la moarte se împrăștie pe preșurile de cauciuc cu sigla POLO pentru care am plătit extra.

De aceea cred că ar trebui interzisă pedeapsa cu moartea.