E duminică după amiază și plouă și orașul miroase a praf. Sigur, nu aici. La voi e iarnă și miroase a iarnă, dar să ne imaginăm că ați fi în Anglia; acolo e mai cald iarna, din cauza oceanului și rahat. Sau în Australia. În Australia cu siguranță e cald iarna. De fapt, australienii nici nu cred că-i zic ”iarna” la iarnă. Ar fi stupid. Dar fie, să zicem că e duminică după amiaza și sunteți pe o planetă în care iarna e cald și când plouă orașul miroase a praf, iar voi vreți să vedeți un film.

Și ați vrea să fie un film inteligent. Dar inteligent ca voi, într-un mod nesigur și dulce. Fără aroganță și fără chestii culte. Un film inteligent cât să nu vă facă să vă simțiți proști, dar nu atât de inteligent încât să vă sperie sau să vă facă să vă gândiți că n-ați realizat nimic important. Un film inteligent și vulnerabil, exact cum ați fi voi într-o duminică ploioasă de iarnă din Anglia; sau mai degrabă din Australia. Am cunoscut odată o fată care voia să trăiască în Australia. Semăna cu un cangur. Avea picioare puternice și ochi blânzi și umezi, dar nu-i spuneți c-am zis asta. Își urăște picioarele de cangur. S-ar putea ca acum chiar să fie în Australia, nu știu, n-am mai auzit nimic de ea. S-ar putea chiar să se fi uitat la filmul ăsta în duminica asta, pentru că în Australia a fost deja duminică și pentru că nu-i plăcea Woody Allen, parcă.

Nu vrei ca un film de duminică după amiaza să fie Woody Allen, la Manhattan te uiți miercuri seara, bineînțeles, când vrei să fii în priză și combativ pentru discuțiile inteligente cu colegii de joi. Fuck Woody Allen! Cine se crede? Un evreu deștept și plin de spirit. Nu, mulțumesc, Woody Allen. În după amiaza asta dormi în ploaie și zi mersi că fata cu picioare de cangur nu e cu mine să-ți dea un picior în burtă.

Ei bine, ce voiam să vă spun este că am descoperit filmul perfect de duminică după-amiaza. Filmul adevărat, filmul despre noi. Despre cum suntem și cum vom deveni. Pentru că nu vom deveni niciodată ca un personaj de Woody Allen, slavă Domnului. Nu suntem atât de snobi și de complecși. Cândva îi spuneam altei fete, cu picioare de antilopă gnu, că m-am săturat să încerc să fiu amuzant și că asta am făcut toată viața. Și că ar fi cazul să nu mă mai provoace, pentru că gata, asta a fost, de-acum încolo vreau să fiu serios și fără haz. Și, ce să vezi, pe la mijlocul filmului ăstuia ei fac sex. Și ea îi spune lui, oftând, înainte de culcare: ”M-am săturat să fiu amuzantă”. Iar el spune: ”Și eu”. Iar ea îi spune: ”Dar nu tu nu ești amuzant.” Aș putea să jur că așa mi-a spus și antilopa gnu!

Filmul ăsta e filmul duminicii ploioase de vară. Pentru că nu e nimic chiar atât de spectaculos într-o duminică ploioasă de vară. Pentru că o singură furtună de pe Jupiter este de trei ori mai mare decât Pământul și probabil mult mai spectaculoasă decât toate ploile care au căzut vreodată la noi. Și pentru că albastrul lui Neptun e de cinci ori mai intens decât albastrul celei mai frumoase mări de pe Pământ. Cu toate astea, duminica ploioasă de vară are ceva de care vă simțiți legați la un nivel atât de intim încât știți că e perfectă și că mai bine de așa nu se poate. De aceea, când fata din Australia va vedea filmul ăsta va fi atât de fericită încât va țopăi pe picioarele ei de cangur și va spune: ”Să-l fut pe Woody Allen, n-aș putea trăi vreodată pe Jupiter!”. Și o spune așa, cu mintea ei de cangur, ca și când ar spune că n-ar putea trăi vreodată la București. Adevărul e că trebuie să fie o pacoste să trăiești la București când ai picioare de cangur. La fel de adevărat e că voi trebuie să vă imaginați că e o duminică ploioasă de vară și să vă uitați la filmul ăsta.

PS: dacă tot aveți încredere în mine să vă uitați, eu aș zice să vă opriți cu văzutul trailerului la 00:59