Mă durea foarte tare capul pentru că alcool. Îmi sprijineam fruntea cu pumnul și ea mă masa pe ceafă, când o aud:
– Nu suntem singuri, să știi.
Fac eforturi supraomenești ca să ridic capul doar ca să-i arăt sprânceana mea cât s-a putut de ridicată. Apoi mă uit în stânga și-n dreapta cu o curiozitate mimată, încercând să-i sugerez că ba da, suntem doar noi în cameră. Insistă:
– În Univers, zic. Și Pământul e rău!
– Îți dai seama că știu că asta e o replică din căcatul ăla de Von Trier, nu?
– Din ce? Care replică?!
– Asta spune Kirsten Dunst surorii sale în pseudoinectualitatea aia de Melancholia, când se apropie planeta distrugătoare de Pământ.
– N-am văzut filmul.
Mă hotărăsc să nu mai insist și să-mi văd de migrenă. Mă scapă, totuși, un:
– Bineînțeles că nu suntem singuri.
– De ce zici?
– E matematică de bun simț. Probabilitatea să fim singura formă de viață inteligentă din univers este extrem de mică, invers proporțională cu mărimea Universului. Dacă am fi singuri, nu ți s-ar părea că ar fi o risipă enormă de spațiu?
– Nu.
Simt că mă ia o durere paralelă de cap, mai profundă și mai sâcâitoare.
– Știi cât face lumina de la Soare până la Pământ?
– Cât?
– Vreo 7 minute. Și știi cât face ea de la Soare până la cealaltă margine a galaxiei noastre, noi fiind la una dintre periferii?
– Nu.
– Cât crezi?
– Sute…
– De ce?
– Deee… ani?
– Nu. Face 600.000 de ani. Cu cea mai mare viteză posibilă în univers, cea de care nici nu putem visa să ne apropiem vreodată, darămite s-o atingem, ne-ar lua 600.000 de ani doar ca să ne vizităm propriul cartier. Acum să te întreb una mai grea.
– Ia zi.
– Știi câte galaxii din astea imense sunt?
– Nu, dar știi tu.
– Asta nu știu nici măcar eu. Dar un om de știință mai poetic așa a spus că sunt atâtea galaxii câte bobițe de nisip sunt pe toate plajele de pe Terra. Înmulțește asta cu 600.000 și vezi cât ți-ar lua să le cauți pe toate de viață. Sau să ne caute ea pe noi.
– Mie îmi place la plajă.
– Exact la asta s-a referit și el.
– La ce?
– Taci!
M-am prăbușit cu capul pe masă, strivind sub fruntea mea de klingonian niște firimituri de pâine care puteau fi bine mersi niște galaxii. O aud miorlăind:
– Când aflu mărimi din astea mă simt tristă și singură!
– Perfect. Vrei să-ți sun un taxi?