Dacă azi, în timp ce beam bere și ascultam muzică proastă cu prietenul Răzvan, ar fi venit cineva la mine și mi-ar fi zis că peste mai puțin de o oră un gândac o să-mi vorbească, nu l-aș fi crezut. Asta presupunând că acel cineva – cel care m-ar fi înștiințat de o asemenea grozăvie – ar fi fost om. Dacă, dimpotrivă, mi-ar fi spus-o un gândac, atunci l-aș fi crezut cu atât mai puțin. Pentru că șansele să dai peste un gândac vorbitor într-o viață sunt atât de mici încât acelea să dai peste doi gândaci vorbitori sunt practic inexistente. Desigur, cu excepția cazului în care unul dintre gândaci nu este cu adevărat vorbitor, ci doar nebun.

Dar s-a întâmplat.

Citeam atât de absorbit încât aproape am tresărit când, în colțul din stânga sus al cărții pe care o sprijineam pe masă, a apărut un gândac mic cât un sâmbure de strugure. Nu știu dacă era faptul că alesese să se plimbe pe paginile unei cărți cel care m-a uimit și m-a făcut atent, cert e că am devenit brusc conștient de prezența acelui gândac nu doar pe cartea mea, ci în univers. Imediat m-am întrebat unde se duce. Apoi am zâmbit când a venit următoarea întrebare, pe fir – de unde vine? Și, mai ales, ce vrea? Gândacul nu are conștiință, și totuși trăiește; așadar, dincolo de instinctul de supraviețuire de care chiar nu avea nevoie în contextul întâlnirii cu un oltean pașnic și nu tocmai fit după caloriile de săbători, trebuie să mai fi existat ceva, trebuia să fi mers undeva, trebuie ca în chiar acea clipă să fi urmărit să mănânce, să fută, să-și facă un cuib sau poate pur și simplu să facă jogging pe foile moi ale unui obiect care a omorât nu doar miliarde de confrați de-ai lui (prin închiderea bruscă), ci chiar milioane de oameni, în regimuri de tristă amintire.

Gândacul mergea ca orice gândac, repejor și cam bezmetic, dar interesant mi s-a părut că o dată la fiecare 10-11 secunde se oprea preț de una-două secunde din mersul alert, după care pornea iarăși, hotărât și cu un fuleu adorabil.

Prima oară s-a oprit pe litera L din cuvântul ”acele”; a dat târcoale unui O din ”totul”, a grăbit pasul în dreptul unui dialog, ce-i drept, cam plicticos, nu s-a sinchisit nici de ”Bach” și a făcut a doua escală abia la un U din ”vânturându-și”. Știam deja că gândacul încearcă să îmi transmită ceva când a schimbat foaia, la propriu, și a înțepenit fix pe un M. După secunda de răgaz, a fugi până la un E, a împietrit a patra oară, și apoi a ieșit grăbit din zona scrisă a cărții, traversând marginea periculoasă formată din paginile lipite între ele și ajungând pe copertă, unde a început să se învârtă fără prea mult chef și fără să se mai oprească.

Imediat am citit: ”LUME”. Apoi m-am ofticat că gândacul nu a avut chef de multă vorbă și a părăsit paginile înainte să mă ajute măcar cu un verb. ”Lume”, OK, dar ce-i cu asta? Mi-am stors creierii vreo cinci minute încercând să interpretez sensul mesajului. Am luat în calcul mai multe variante, printre care aceea că gândacul încearcă să mă avertizeze în legătură cu sfârșitul LUMII (vezi cartea cu acțiune petrecută în Japonia asociată cu ultima oprire, cea de pe E, făcută foarte aproape de cuvântul New Mexico, unde se știe că americanii au niște baze militare secrete), că am de a face cu un gândac agorafob și fricos care se teme de ”LUME”, chiar m-am gândit că ar putea fi un gândac mai nealfabetizat care confundase N-ul cu L când vrusese, de fapt, să-i dau un NUME.

În cele din urmă, însă, m-am ridicat de pe scaun lovit de revelație. Am purtat cu grijă cartea până la geam, cu gândacul pe ea, am deschis fereastra și, nu înainte de a-mi lua un ceremonios adio, l-am expediat pe gândac în LUME cu un bobârnac gingaș. În mintea mea nu mai era nici o îndoială că micul meu gândac voia să vadă lumea și acum mă simt foarte bine cu mine însumi că i-am împlinit această dorință.

De aceea, dacă vreodată veți citi și un gândac cât un sâmbure sau poate chiar cât o boabă (că poate crește) de strugure va apărea din senin pe pagini și va poposi, pe rând, pe literele M, E, R, S și I, transmiteți-i vă rog ”cu plăcere” din partea mea și întrebați-l dacă lumea a fost așa cum și-o imagina.

Ah, și nu mai omorâți gândaci, altfel frații lor vor scrie despre voi, criminalii, cărți pe lângă care holocaustul va părea joacă de copii.